Editorialul din numarul 16 al revistei Business News.

Intr-o buna zi, aveam ce face dar nu aveam chef. Nu aveam chef de lucrurile care se impuneau a fi facute asa ca imi pierdeam vremea cu lucrurile care nu aveau niciun sens, la momentul acela. Adica citeam bloguri. Asa am ajuns sa citesc despre viata tihnita a unui tip din Bucuresti care, exasperat de convietuirea cu cateva milioane de romani (printre care, evident, ma aflu si eu), a plecat sa isi bronzeze carapacea umana taman unde si-a intarcat Lucifer pruncii: in Thailanda. Tipul si –a luat “un an sabatic”. Adica, pe limba noastra, a spus adio crizei, Romaniei, sefului, si-a inchiriat casa, si-a vandut masina si s-a decis sa nu faca absolut nimic timp de un an. Si cum, in Romania, nu poti nici macar sa stai degeaba fara ca un prost sa se impiedice de tine, omul s-a decis sa stea degeaba hat departe, pe o insula exotica.

Dupa ce am citit chestia asta m-am lasat pe spate in scaun, am inchis ochii, mi-am incrucisat degetele pe piept (nu chiar in genul – ipostaza rece si definitiva) si am zis, in sinea mea, “bravo, ma”!! Am adaugat la chestia asta putina invidie si putina revolta proletara (dupa gustul neamului nostru pacatos) si am inceput sa fabulez, cu ochii deschisi, la felul in care m-as duce si eu la capatul lumii, poate chiar si mai departe decat bucuresteanul fugitiv. Nu de tot (spre dezamagirea unora) ci doar asa, in plimbare prelungita, pret de vreo 360 de zile cat se poate de lungi (cu tot cu noptile aferente). Cat sa iau o gura de alt aer inmiresmat cu o alta realitate si cu o doza cat mai mare de normalitate. Cat sa capat o alta perspectiva asupra vietii si asupra rostului ei. Cat sa las problemele in urma si sa le vad de la departare, de la o foarte mare departare. In felul acesta, cine stie, poate le vad altfel si poate le gasesc si vreo rezolvare. Nu de alta dar simt ca ma zbat in mocirla cotidiana mai rau decat o musca in plasa lipicioasa a unui paianjen. Sunt satul de hiene care balesc la usa biroului meu, de cucuvele care imi bantuie noptile, de guzgani care imi rod cheful de viata, de rechini care ma vaneaza si de vulpi care ma sapa. Nu ati inteles descrierea aceasta? Poate o intelegeti pe urmatoarea caci sigur i-ati intalnit si voi pe cei descrisi: mojicii cu Q7 sau X6 ce “se urca” pe tine in trafic, semidoctii care iti dau lectii de moralitate si deontologie, oligofrenii ajunsi in functii publice, mitocanii de care te izbesti la film, imbecilii care ti se amesteca in treburi si iti incurca viata si, plutind detasat deasupra tuturor, regele neincoronat, demiurgul, maestrul zen, sensei-ul mizeriei umane, el…interlopul/hotul/wannabe roman, aceasta veritabila “talpa a iadului” inlantuita in aur de 24 de karate (mai nou si platina) ce raspandeste nu miros de pucioasa ci de parfum scump si ce isi oglindeste fata in pantofi de lac, la fel de scumpi. Il recunosti usor dupa tricoul mai mic cu doua numere care e atat de intins pe el incat tipa din toate cusaturile, dupa mersul parca afectat de o paralizie usoara a centrilor motori, dupa burta dezgustatoare care il impinge, incet dar sigur, spre o hernie de disc si dupa tipetele stridente si gestica extrem de elaborata.

Si, ca si cand asta nu ar fi de ajuns, traim intr-o tara plina de bingomani, de privitori la OTV, de fetite siliconate, botoxate si colagenate, de ghicitoare in laptop si de prostituate fruntase in intrecerile pe ramura si pe raion. Traim in tara in care decide prostia si in care admiram megalomania becaliana, suntem reprezentati de ebe si vadimi si avem asfalt cu termen de garantie mai mic decat salamul de Sibiu. Tara meniului-pensiune si a Loganului tuning, tara cu cate 2 plasme si lcd-uri pe cap de locuitor dar fara autostrazi. Si as putea sa o tin asa pana as umple un top de hartie dar ce folos? Stim cu totii ce hram purtam si ce pacate ducem in spate, nu?

Bravo, frate, pentru ca ai scapat, cel putin pentru o vreme, de toate acestea! Bravo pentru ca ai avut puterea sa spui “stop” si “de la capat”. Asa i-as spune bucuresteanului care sta acum pe o plaja cu nisip fin si cu palmieri extrem de verzi. Bine, i-as spune asta daca as merge in acelasi loc dar, cum o sa ajung eu acolo atunci cand isi va termina Becali doctoratul in filozofie, nu prea cred ca o sa ii spun prea curand ce cred eu despre aventura asta. Dar am un dor de duca….hmmmm!!

<>

Sambata, 07.11.2009, de la ora 18.30 p.m., parcare Independentei, concert Holograf.
Enjoy, chiar daca e “cantare electorala”.

<>

Nu o sa mai scriu, o vreme, pe blog.
Intre timp, Toamna Oradeana va asteapta cu 2 weekend-uri de sarbatoare si cateva zeci de spectacole de teatru.
-2,3,4 octombrie, Parcul 1 Decembrie, concert cu ansambluri folclorice din Bihor, Sibiu, Hunedoara, Timis, Salaj
-9,10,11 octombrie, Parcarea Independentei, concert cu KFT, ZANZIBAR (HU), David Bryan (GB) Luca Virago (IT) DJ Chrome, Scoala Francisc Hubic, Fly Project, Adrian Eftimie, Sistem, Anna Lesko, Voltaj.
Amanunte aici.

Editorialul din nr. 15 al revistei Business News.

Am avut cu niste prieteni discutiile acelea lungi si “pline de miez” care ne apuca destul de des in ultima vreme, atunci cand ne mai sta mintea si la altceva decat la bani, banii atat de necesari si atat de greu de obtinut. Era vorba despre casa…home…maison. Locul pe care sa il pot numi “al meu”. Locul care iti este drag pentru ca l-ai obtinut prin munca ta, prin efortul tau. Locul in care sa te relaxezi si sa o iei de la capat a doua zi, cu forte proaspete.
Mi-as dori sa am un loc al meu, dobandit prin forte proprii. Nu am, inca. Oare cum au reusit altii? Cum este sa ai planuri si vise si nu doar necesitati si solutii de moment? Cum este sa nu mai platesti lunar chirie?
Stiti expresia aceea cu “cei sapte ani de acasa”? La mine e valabila expresia “cei sapte ani FARA casa”. Sapte ani de chirie si noua mutari.
Prima mutare: Am venit la Oradea si am locuit o vreme in casa directorului de la radio care m-a adus aici. Casa draguta, pe Olteniei (ce ironic, nu?). Nu am intins coarda si m-am (m-au) mutat rapid, ca doar nu puteam abuza de ospitalitatea omului, nu?
A doua mutare: Am fost relocat in hotel Astoria. Fiind nou in oras, mi s-au promis cinci luni de cazare moca, m-au dat afara dupa trei. Nu ca as fi facut scandal, dar stim cu totii ce inseamna promisiunile in firma care administreaza hotelul. Era frumos la hotel, nu trebuia sa fac patul si primeam zilnic doua sapunuri miniatura Palmolive. Doi ani dupa ce am plecat de acolo m-am splat cu Palmolive. De atunci il ocolesc (ma spal totusi, dar cu alte marci). Mancam la Faustos, ma rataceam prin centru si cunosteam toate “fetele” care isi faceau veacul prin fata teatrului. Am zis ca le cunosteam…dar nu in sensul acela!
A treia mutare: Dupa ce m-am despartit cordial de receptionera de la hotel, mi-am gasit gazda in apropierea radioului: o casuta simpatica, la doi batranei asemenea, pe Spitalului. De vis, foloseam baia cu randul, bucataria de asemenea. Bine ca nu eram pasionat de arta culinara. La baie trebuia totusi sa merg. Nu i-am vazut foarte des pe batranei, eu plecam la ora la care ei se adormeau si dormeam la ora la care ei se trezeau. Si de aici am plecat amiabil desi nu stiu de ce. Am inteles ulterior ca doamna ar fi ridicat niste obiectii in legatura cu prietena mea de atunci, cum ca arata altfel in fiecare saptamana si saraca tanti era bulversata. Niste zvonuri rautacioase, mai mult ca sigur, stiti doar cum sunt batranii!
A patra mutare: Am considerat ca am nevoie de liniste si ca trebuie sa ma mut in capatul orasului. De fapt chiar la marginea orasului. Pretul chiriei a avut si el o oarecare importanta, dar nu foarte mare. Am ajuns pe Jules Verne. Aveam un coleg de apartament, putin chel si cu mustata, electronist de meserie. Avea multe talente umbrite doar de pasiunea pentru alcool. De fapt el era nevoit sa bea pentru ca strangea sticle de plastic ca sa isi faca o pluta cu care sa navigheze pe Peta. Muncea in secret la un “dispozitiv de captat energia Pamantului”, motiv pentru care mi-a taiat un pulover de lana pentru ca avea nevoie de materiale “naturale”. M-a suparat cand a inchis un maidanez in bucatarie; nu stiu care si-a vazut moartea cu ochii, eu sau maidanezul, atunci cand am calcat pe el in toiul noptii. Ne-am despartit in momentul in care a fost ales bulibasa de catre o ceata de tigani care “campasera” in spatele blocului.
A cincea mutare: Am ajuns, singur, la garsoniera, pe Progresului. Boierie! Aveam doi vecini indieni care prajeau mereu ceapa si ascultau muzica traditionala, la volum maxim. Panjabi era parfum pe langa vecina practicanta “a celei mai vechi meserii din lume”. O numisem, generic, Ghizi. N-am vazut-o niciodata dar adesea imi inchipui ca era grasa. Ca sa nu imi fie ciuda ca nu am batut la ea la usa. Singura ocazie cand am regretat ca nu stiu ungureste.
A sasea mutare: Tot singur, in conditii mai bune, pe Aluminei. Garsoniera frumoasa, lift lipit de camera, dar macar aveam caldura din belsug. Tot din belsug aveam si un vecin manelist. Prietenia noastra a fost scurta. Il vizitam des, de obicei cu un echipaj de politie dupa mine. El era amabil si nu imi rupea antena de la masina si stergatoarele decat noaptea. Ocazional scuipa pe parbriz. Numai in zilele secetoase.
A saptea mutare: Parfum, mansarda nou construita, pe Stefan cel Mare. Atat de noua incat eram singur pe palier. Fara caldura, fara internet, fara cablu, ocazional si fara curent. Le rezolv rapid pe toate apoi, zbang, ma mut din nou ca aparuse un fericit eveniment in viata mea.
A opta mutare: Culmea arogantei, doua camere pe Traian Lalescu. Prima data la parter. Zona draguta, sala si piata aproape, vecini nebuni. Asa batai si scandaluri nu vezi nici in discoteca de la Bratca! Salvarea si politia erau “de-ai locului”.
A noua mutare: Plecat si de acolo, mutat pe Sovata. Prostie de bloc comunist, te vad vecinii in orice camera ai sta. Prin bucataria mea trece teava vecinilor de la baie, stiu exact cand a fost vecina la KFC. Pruncii vecinilor si-au lasat ADN-ul in lift, prin arta gumei de mestecat lipita pe usa. Apartament frumos, proprietar de treaba, ma pasuieste cu chiria. Acum ma pun sa dorm in patul meu inchiriat, in apartamentul meu inchiriat si incerc sa imi dau seama cum sa fac rost de bani sa imi cumpar o casa. Vise placute

De “Great Britain” sunt convins ca ati auzit. Englezi, pe intelesul tuturor. Oameni cu un umor…special. Ceea ce nu cred ca stiati este faptul ca britanicii au o orchestra de …ukulele. Si, ca sa va servesc si cireasa de pe tort, orchestra interpreteaza “Smells Like Teen Spirit-Nirvana”. Demential!!!
<>

Nu ca as fi eu vreun mare expert in publicitate dar…totusi! E mai mult decat evident faptul ca unele lucruri functioneaza anapoda.

Clientii gen Bricostore si Takko ar trebui sa stie ca dau banii de pomana pe pliante care ajung, in corpore, pe caloriferul din scarile de bloc si de acolo, gratie femeii de serviciu, direct in cosul de gunoi.

Norocosilor de la Hervis le-a iesit figura, una bucata pliant a ajuns, cu chiu, cu vai, intr-o cutie postala.

Spotlite a facut franciza cu Elevate pentru ramele publicitare din blocuri dar zau ca am vazut mai multe fete la biserica decat reclame in ramele alea.

In schimb, “pidosnicii” din bloc au inteles ca ala e un loc bun de “facut reclama” si, cum nu isi permit un print…se manifeta cu marker-ul…langa. Guerilla marketing, frate!.

Dragii mei, pe langa faptul ca nu va verificati firma de distributie iar pruncii vin si arunca gramada pliantele in scara blocului, dati-mi voie sa va spun ca pliantele voastre ajung la gunoi necitite pentru ca target-ul vostru nu e interesat de maculatura din cutia postala. Singurii care citesc asa ceva sunt domnii si doamnele pensionare care, oricum, nu vor cumpara jeansi de la Takko sau echipamente de fitness de la Hervis.

Dar, daca firma isi permite, de ce sa nu aruncam niste bani pe fereastra, nu?

O sugestie: vecinul meu de la 7, care aduna cu frenezie orice flyer, cu orice oferte, se plange ca nu sunt foarte moi, plumbul folosit la tipar lasa urme pe budigai iar capsele folosite la finisare intra in conflict cu hemoroizii sai.

Sa nu-i dai naibii de pretentiosi?!

<>

Frank Sinatra – That’s Life
That’s life, that’s what all the people say.
You’re riding high in April,
Shot down in May
But I know I’m gonna change that tune,
When I’m back on top, back on top in June.

I said that’s life, and as funny as it may seem
Some people get their kicks,
Stompin’ on a dream
But I don’t let it, let it get me down,
‘Cause this fine ol’ world it keeps spinning around

I’ve been a puppet, a pauper, a pirate,
A poet, a pawn and a king.
I’ve been up and down and over and out
And I know one thing:
Each time I find myself, flat on my face,
I pick myself up and get back in the race.

That’s life
I tell ya, I can’t deny it,
I thought of quitting baby,
But my heart just ain’t gonna buy it.
And if I didn’t think it was worth one single try,
I’d jump right on a big bird and then I’d fly

I’ve been a puppet, a pauper, a pirate,
A poet, a pawn and a king.
I’ve been up and down and over and out
And I know one thing:
Each time I find myself laying flat on my face,
I just pick myself up and get back in the race

That’s life
That’s life and I can’t deny it
Many times I thought of cutting out
But my heart won’t buy it
But if there’s nothing shakin’ come this here July
I’m gonna roll myself up in a big ball and die
My, My

Marie catre Ion:
-Ioane, cum se zice, ma, corect: funicular sau furnicular?
Ion catre Maria:
-La ce, fa?

In legatura cu clipul de mai jos se ridica 2-3 intrebari (posibil mai multe, dupa mintea fiecaruia):
1. Cat costa vigneta pentru o astfel de masina?
2. Cat de tare i-au intrat domnului sofer chilotii in crevasa anala?
3. Dacia este, intr-adevar, indestructibila?
<>

Nu, azi nu postez clip-uri cu romani care ne aduc zambetul pe buze.
Azi am un clip…”THE CLIP”…primul pe care l-am vazut vreodata. In 1990, pe o caseta VHS, la finalul unui film cu Bruce Lee. Peter Gabriel si Kate Bush – Don’t Give Up. Ah, amintirile…
Se spune ca “tinerii traiesc cu sperante iar batranii cu amintiri”. Oare unde ma incadrez acum? Bine, se mai spune si ca “batranii dau sfaturi bune pentru ca nu mai pot da exemple rele”, ceea ce inseamna ca puteti sa imi solicitati, cu maxima incredere, sfaturile.
Care e primul clip pe care l-ai vazut? Sau prima melodie de la radio…
<>