Se vede ca a venit iarna si statului roman ii este foarte frig. De aia incearca sa isi bage mainile in buzunarul meu, sa si le incalzeasca. In mai putin de doua saptamani am primit urmatoarele tidule de la, onor, statul roman:
-CNAS Bihor – decizie de impunere pentru venituri realizate inainte de anul 2004, somatie de plata pentru venituri realizate inainte de anul 2004, titlu executoriu pentru venituri realizate inainte de anul 2004.
Baietii ar dori de la mine o nimica toata, vreo 1792 lei.

-Administratia Finantelor Publice Gorj - “debit scadent la inventarierea elementelor de activ si pasiv” (sa moara mama lui Stefan cel Mare si Sfant daca eu inteleg ce e aia!!!).
Am retinut ca doresc de la mine fix 105 lei.

-Administratia Finantelor Publice Bihor – decizie de impunere anuala.
Astia sunt mai ieftini, numa’ vreo 50 de lei.

Astea numai asa, ca persoana fizica, din carne si oase. Sau mai mult piele si oase. Persoana juridica, la randul ei, se lupta cu “forfetarul” lansat de imbecilii care conduc tara. Si care o vor mai conduce si de acum incolo ca, nah, v-a fost greu sa va miscati fundurile pana la vot ca sa le dam si altora sansa sa ne arate cat de docti sunt. Si, ca sa fie totul ca un rahat roz cu o pana mov in varf, aceiasi imbecili s-au gandit sa faca economie in prag de sarbatori si ne-au dat cadou, de porc (in toate sensurile), 4 zile libere, fara plata. Deci statul asta e ca o nevasta din aia nevrotica ce te suge de bani pana iti iese elasticul de la chiloti prin bumbac si nici nu te lasa sa te uiti linistit la meci. Si apoi tipa la tine ca iti put picioarele, iti arunca ziarul la gunoi, te barfeste cu vecina de la doi si iti da mancare rece. Iar noaptea se baga in pat cu bigudiuri in par, fumeaza pe toaleta si se imbraca luni intregi cu halatul albastru-lila pe care l-a furat de la spital atunci cand a avut zona zoster.
E fortata comparatia dar nu mai am alti termeni pentru statul asta care ne toaca nervos si financiar.
Eu ce sa fac? O sa ii astept pe toti, impreuna cu bancile, administratorul de bloc, asigurarile si naiba mai stie cui trebuie sa dau bani! Sa vina si sa ma execute, sa ma scuipe, sa ma lapideze in centru, sa ma jupoaie de viu, sa ma lege de esapamentul a 2 loganuri si sa ma despice in doua ca pe Ioan Voda Cel Viteaz (daca el o fi fost ghinionistul). Sa ma arda pe rug, sa ma dea pe roata de mercedes si sa imi dea fum de ardei la nas pentru ca nu am bani sa imi platesc foncirea.
N-am, ma, bani!!!!!N-am!! Asa ca, stiti ceva? Eu ma duc…uite asa plec si aleg sa ma doara in torpedoul masinii de somatii/decizii/executii si alte termene inventate de niste coate goale/linge blide care baga in buzunare salarii dolofane pe spatele celor care muncesc.
Ma duc, nu stiu cand si daca m-oi intoarce! Hai pa!

Editorialul din numarul 17 al revistei Business News.

E un obicei comun sa iti faci un bilant, la finalul anului, nu? L-am facut si eu, chiar daca nu s-a incheiat anul. Fara indoiala, 2009 a fost cel mai greu din viata mea. Din viata mea de pana acum, pentru ca nu pot sa stiu ce imi rezerva viitorul. Dar pot citi (la propriu) trecutul. Am recitit editorialul scris in decembrie 2008. Ma plangeam de munca multa si de lipsa de timp si va doream sa va regasiti linistea si capacitatea de a profita de momentele calme petrecute alaturi de cei dragi. Poate ca ati reusit. Eu nu am putut face asta si am parcurs inca un an in aceeasi alergatura continua pentru …nimic. Constat ca singura “performanta” este aceea ca…am supravietuit! Ma uit insa in oglinda, cu sinceritate, si vad ca am ramas om, acelasi om, cu aceeasi demnitate. Poate mai trist, mai obosit, cu mai multe fire albe dar…acelasi om.
Imi spunea cineva, la un moment dat, ca “daca vrei sa vezi cum este un om cu adevarat, da-i putere sau bani”. Eu as mai adauga “criza”. Ia un individ, confrunta-l cu bani, putere sau cu o criza si ii vei vedea adevarata fata. Nu sunt un “fan” al naturii umane si nici un sustinator al “bunatatii sufletesti native a oamenilor”, nu sunt complet naiv dar anul acesta a reusit totusi sa imi ofere nenumarate surprize. Mai mult rele decat bune. Prefer sa nu contorizez dezamagirile dar am invatat ca…mai am de invatat! Probabil ca nu voi intelege niciodata cum se poate schimba un om in totalitate, in conditiile de mai sus. Sau cum pot trece unii atat de voiosi peste principii, prietenie, bun simt, corectitudine sau profesionalism. Si, sincer sa fiu, nici nu cred ca vreau sa invat sa fiu ca ei. Daca este sa fac o comparatie, simt ca fac parte dintre aceia care, in momentul final, canta si se scufunda incet cu Titanicul in timp ce altii calca pe semenii lor ca sa se salveze. Da, stiu, adevaratele “fiare sociale perfect adaptate mediului urban” se revolta si chiar citesc cu dispret aceste randuri si spun, in sinea lor, “pff, conteaza doar sa te salvezi!”. Asa sa fie? Eu spun ca are importanta doar ceea ce vezi, la momentul bilantului, in acea oglinda care nu te minte niciodata: oglinda proprie.
Nu mi-am propus sa fac morala nimanui pentru ca nu am nici caderea si nici inclinatia sa schimb caractere si, in plus, imi plac teribil maximele de genul “fiecare pasare, pe limba ei piere” sau “cum iti asterni, asa vei dormi”. Dar cum “prietenul Dean Martin” ataca languros aceasta noapte cetoasa si rece de inceput de decembrie, nu am gasit modalitatea de a scapa din vedere un scurt bilant de an al “crizei”, pe toate planurile.
Personal, am facut pace cu propria persoana, mi-am stabilit niste limite si niste obiective si am luat cateva hotarari importante pentru anul viitor. Si pot sa spun ca zambesc si respir altfel acum. Abia astept Craciunul si anul 2010!
Nu am scris mult, de data aceasta. Se pot spune multe lucruri si in cuvinte putine. Tocmai de aceea, in numele meu si al celor care ajuta la editarea acestei reviste, multumesc clientilor si cititorilor pentru increderea acordata si in anul 2009. Va doresc, din tot sufletul, sa gasiti liniste si putere sa treceti peste fiecare zi in parte, pana la urmatorul bilant!
Sarbatori fericite!

Din capul locului (sau al strazii) as vrea sa precizez ca, in acest post, nu discut despre “cine are sau nu are dreptate” in conflictul deschis intre Tarle si Selina.
Acest post este legat de comunicatul emis de Selina si ma intereseaza ca miscare de P.R. pentru cei care nu stiu ce e aia, nu va mai obositi sa cititi.
So…comunicatul e aici, mi-e lene sa il mai postez, doar “spicuim” din el. In principiu, Tarle a zis ca Selina nu isi face treaba, etc. Selina a inaugurat azi o bucata de centura si s-a gandit (mult spus) sa isi repare imaginea prin emiterea acestui comunicat. Cineva de acolo s-a gandit ca talentul lui beletristic se iroseste prin comentarii zemoase lasate pe hi5 asa ca a decis sa creioneze un discurs ce musteste de simt literar si umor intelectual. Din punctul meu de vedere, comunicatul acesta e atat de lamentabil scris incat as lasa pe cineva fara job, in plina criza. Iata de ce:

-in primul rand, nu intereseaza pe nimeni CUI-ul, J-ul, IBAN-ul firmei, asa ca nu le scrieti pe comunicatul remis ziaristilor. La fel, nu intereseaza pe nimeni certificarile ISO si asa mai departe. Comunicatul, ca de aia l-or numit unii asa, comunica un aspect. Nu trebuie sa informati ziaristii si asupra arborelui genealogic al administratorului.
-in al doilea rand, nu folositi tonul acesta imperativ, de smecher de Velenta si nu dati indicatii cand, unde, cum sa se publice comunicatul: “Societatea comercială Selina SRL, prin prezenta, vă solicită publicarea următorului comunicat anexat ca urmare afirmaţiilor domnului Radu Ţârle Preşedintele Consiliului Judeţean Bihor în presa. Vă rugăm ca să publicaţi comunicatul în ediţia de mâine 16.12.2009 a ziarului.”
-In al treilea rand, mai puneti mana pe o carte de gramatica (“va rugam ca sa publicati”, “ca urmare afirmatiilor”…come on!!). Nu ma mai leg de virgulele care sunt puse ca patrunjelul in supa. Sau de textul scris cu/fara diacritice, literele lipsa sau cuvintele gresite.
-In al patrulea rand, lipseste contactul pentru persoana insarcinata sa dea lamuriri asupra comunicatului. Telefoanele acelea din partea de jos a paginii…ce sunt? Telefoanele paznicilor? Nume, contact. Neaparat mobil.
In al cincilea rand, tonul de ironie folosit in intreg comunicatul, este o frectie la o bordure rece, parerea mea. Un astfel de comunicat ar trebui sa fie elegant, profesionist si cu o nota insesizabila de ironie. Ori idea cu “ne cerem scuze ca suntem asa de smecheri” e ca un elefant in magazinul de portelanuri.
-In al saselea rand, nu va laudati cu ce au spus despre firma diferite personaje gen Nastase, Boc sau Berceanu (sfanta tripleta a tristetii): “am primit felicitarile exprese ale Premierului Ungariei, precum si a Premierul Romaniei din acea veme, dl.Adrian Nastase” sau “am fost felicitati de catre insusi Premierul Boc si de catre Ministrul Berceanu”. Nu pot sa nu remarc faptul ca Nastase este “domn” iar Berceanu si Boc nu au niciun titlu de eleganta. Sunt doar Berceanu si Boc, vecinii de la 2, probabil. Eh, nostalgiile astea! Din nou, nu mai iau de greselile de exprimare sau de cele gramaticale.
-In al saptelea rand, semnam comunicatul cu “Cei peste 1000 de angajati ai grupului de firme Selina”. Ne umflam putin, ca broscuta din fabula? Hai sa si vedem cele 1000 de semnaturi, daca suntem atat de valabili! Am un vecin care lucreaza la Selina, sofer de raba. Maine il intreb daca a semnat comunicatul.

Ma opresc aici, nu de alta dar as mai gasi bube in capul acestui exemplu de “bad P.R.” Parerea mea este sincera si dezinteresata. Ma intereseaza drumurile si asfaltul doar in masura in care imi rup masina in gropi, ca sa stiu pe cine injur. Ma intereseaza insa subiectul advertising, p.r., imagine ( ca aia tare greu se construieste si deloc nu se plateste, cel putin la Oradea). Asa ca, din acest punct de vedere, am analizat o chestie ce s-a vrut “smart” si s-a dovedit, pentru mine cel putin, doar inca o dovada a faptului ca “traim la Oradea si asta ne mananca tot profesionalismul”. Adica un mare fasssss. Cand te bati cu bordura in piept ca ai 1000 de angajati, lucrari in toata tara si birou de presa care iti semneaza comunicatele (impreuna cu cei 1000 de angajati) apai atunci, fratele meu, stai si analizeaza fiecare virgula si fiecare cuvant. Dar, probabil, comunicatul a fost scris de cei 1000 de semnatari asa ca, s-ar putea sa aiba vreo 1000 de variante transmise, ca si Miorita pe cale orala, iar eu, ghinionist din fire, am nimerit o varianta mai putin reusita, un “draft” care a circulat in zona Ardealului.

Cautam astazi ceva pe cateva dvd-uri foarte vechi. Am dat peste un promo pentru Tv Transilvania, de prin 2006 cred. Am ras cu lacrimi. Pe vremea aceea faceam emisiune matinala cu Mihai Dacin, Oana Mudura si Laura Mihail. Ideea regretatului Calin Hodut a fost sa “facem schimb de roluri”, fetele cu baietii. Cam asa s-a filmat, fara texte scrise, “la inspiratie”:

Ce a iesit, vedeti mai jos:

Nu citesc mai nimic. Dar imi cumpar foarte multe carti. In fiecare saptamana, cate 3, 4, depinde pe ce imi pica ochii. Mi-am facut un obicei din a trece zilnic pe la chioscul de ziare si de a intreba ce a mai aparut. Da, blasfemie, imi cumpar cartile alea ieftine de la Jurnalul National, Adevarul, Cotidianul si care or mai fi. Multi cunoscuti mi-au zis sa nu le mai cumpar, din diverse motive: ca sunt ieftine si prost redactate, ca distrug industria librariilor, ca si asa nu le citesc, ca voi avea copii pasionati doar de computer, ca le mananca soarecii oricum, ca nu arata bine, ca vor capata miros. Paca e o conspiratie nationala impotriva acestor carti. Dar stiti ce? Le cumpar in continuare. Ma astept sa am niste copii netoti care sa creada ca Tolstoi e vreun smecher de pe twitter. Ma astept sa le roada soarecii, ma astept sa se puna praful pee le. Si ma astept sa mai citesc doar jumatate din ele si asta doar cand voi fi batran si miop. Pe restul le-am citit atunci cand eram mic. Cu foame, cu pofta, asa cum devorezi o friptura dupa o luna de post. Doar ca eu citeam zilnic.
Nu, dragii mei, cartile acestea le cumpar pentru mine, am nevoie de ele. Iata de ce: Imi place faptul ca sunt noi si lucioase, nefolosite si vreau sa le am pe toate. Nu mi-au placut niciodata cartile vechi, folosite si distruse de altii. Ma durea sufletul cand vedeam o carte cu coperta rupta sau insemnata cu pixul. De multe ori am lipit eu copertile cartilor luate de la biblioteca sau am sters cu guma adnotarile facute cu creionul. Si nu, nu am pus niciodata semn indoind pagina. Si nici nu am prins muste cu ceaslovul.
Vreau sa le am pe toate, tot ce s-a scris vreodata daca e posibil. Atunci cand eram mic nu aveam acces la foarte multe carti. Ma rog, aveam acasa o multime dar imi trebuiau mereu altele. De la biblioteca din sat. Si cum eram cam singurul care mergea sa imprumute carti, bibliotecarul nu statea acolo ci juca remy cu alti 3 tovarasi la fel de implicati in intrecerea socialista ca si el. Si ma duceam cat mai rar la biblioteca pentru ca stiam ca il deranjez de la remy si intotdeauna ma repezea si se rastea la mine si ma facea sa ma simt vinovat pentru ca imi permiteam sa il intrerup. Imi aduc aminte ca ma rataceam printre randurile imense de carti si eram disperat ca nu stiu ce sa iau mai repede. Si luam mereu maximum de carti cat imi permitea bibliotecarul pentru ca imi era groaza sa il deranjez din nou de la partida de remy. Special alegeam cele mai groase carti ca sa imi ajunga cel putin 3-4 zile. Dupa o vreme cred ca stiam mai bine decat el pe unde sunt cartile in biblioteca. Cateodata, mintea mea de copil isi inchipuia ca merg noaptea si intru pe furis in raiul cartilor si ma bucur nestingherit de nimeni de toata bogatia aceea. Faceam planuri cum sa raman inchis acolo si sa le rasfoiesc pe toate, in liniste. Cand reuseam sa iau cateva, fugeam pe camp, acolo unde eram mai mereu trimis in vacanta, sa am grija de rumegatoarele gospodariei. Numai de vaca si de bunastarea ei nu imi ardea mie. O legam rapid de un pom si ma aruncam in lumea eroilor mei. Nu-i de mirare ca, dupa 3-4 ore de pascut, in jurul pomului aveai impresia ca au aterizat nave extraterestre: vaca pastea ea ce pastea, dar in forma de cerc, atat cat ii permitea lantul. Si nu stiu daca stiti asta dar nesimtitele de vaci ar baga in ele ca un politician dupa 4 ani de opozitie. Deci radeau iarba pana la cernoziom. Cateodata imi mai aduceam aminte sa o mut, in alta “locatie”. Cateodata, nu. (cred ca asa se explica si celebrele crop circles-vaci uitate de pusti care citesc noaptea, la lanterna, in lanul de grau; bine, mai trebuie sa explic ce ar cauta ei cu vacile in lanul de grau dar, nah, nu-s perfect).
Mai tarziu, atunci cand am mers la liceu, aveam legitimatie la biblioteca din oras. Trec peste mutra acrita de vreme a bibliotecarei ce statea ca un Cerber intre mine si bogatia din rafturi. Atunci cand vorbea semana cu coperta cartonata a cartilor lui Jules Verne, alea citite de mii de copii, o coperta care abia se mai tinea in cateva ate desirate. Mai multe carti, mai interesante. Doar ca nu le puteam lua acasa, le citeam in sala de lectura. Si muream de nervi pentru ca nu puteam sa fug cu ele afara, in iarba, sa ma trantesc la umbra salcamului si sa le citesc alene, cu un fir de iarba in gura, alungand furnicile curioase de pe pagini. Asa ca citeam chinuit, la o masa, incercand sa nici nu respir pentru ca imediat aparea harca de bibliotecara si ne shashaia de ne bagam toti in parchet de rusine. Din ce sa imi cumpar carti? Din alocatie? Mai tarziu nu m-au mai interesat cartile. Cel putin alea pe care le citeam in copilarie. Si sa nu credeti ca citeam doar Ciresarii sau te miri ce carte de copii. Nuu, eu citeam tot ce era cuvant scris. Pana si biografia lui Lenin. Nu conta ce carte era, daca ma prindea din primele pagini, nu o mai lasam din mana pana nu o terminam. Sunt convins ca am citit si multe prostii si chestii pe care trebuia sa le citesc mult mai tarziu. Dar uite ca nu am patit nimic. Acum nu mai am timp sa citesc, ma zbat zilnic sa produc banii necesari pentru “shaorma” (vorba lui Badea). Prefer sa scriu, atunci cand am timp, sa nu mi se anchilozeze creierul si fantezia de tot.
Asa ca, dragii mei, dupa cat text am scris si aici, va dati seama ca imi plac cartile. Mult de tot. Si, daca am posibilitatea, le cumpar pe toate. Ce daca sunt ieftine (in jur de 10 lei)? Sunt carti mai frumoase si mai de calitate la librarie, e adevarat. Dar ati vazut la ce preturi? Nu mi-ar ajunge salariul pentru a umple un sertar. Asa ca, saptamana viitoare, imi cumpar altele, chiar daca nu le va mai citi nimeni, niciodata.

Astazi am fost pana la oficiul postal (ca sa nu-i spun, peiorativ, posta) sa ridic un colet, o carte. Da, va inteleg uimirea dar mai citesc si eu, uneori. In timp ce asteptam sa preiau coletul si speram sa nu imi cada tavanul in cap (asa de bine e aranjat oficiul acela) am remarcat niste pliante. Si m-am apucat sa le rasfoiesc. Unul dintre ele mi-a atras atentia: asigurari de viata. Reclama continea o exprimare de genul “nu stii niciodata ce ti se poate intampla, poate vine sfarsitul lumii…etc”. Deci am ras cu pofta. Spuneti-mi mie optimist incurabil dar parerea mea e urmatoarea: daca vine intr-adevar sfarsitul lumii, nu cred ca te mai ajuta nici mama asigurarilor. Dar e faina idea, sa bagi spaima in bietii pensionari cu perspectiva colapsului planetar. Imi pare rau ca nu am facut o poza pliantului. Poate cu proxima ocazie.

In alta ordine de idei, aflu de la televizor (nu stiu de ce imi mai pierd vremea butonand) ca vom fi raportati biroului de credit daca nu platim, la timp, leasing-ul masinilor. Eu sunt de acord. Mai mult, propun ca si companiile de telefonie mobile sa ne raporteze, apoi electrica, rds-ul si, de ce nu, administratorul de bloc. ‘re-ati ai dreaqu de evazionisti ordinari si fara scrupule ce sunteti! Auzi tu tupeu, sa nu iti platesti datoriile!!! Deci bancile vor fi ferite de cei rau-platnici. Ce se vor face bancile insa in momentul in care 80% din populatia ce poate fi imprumutata…va figura si in evidentele biroului infam de credit? Nu de alta dar acolo vom ajunge in curand. E imposibil sa supravietuiesti daca nu fentezi, din cand in cand, cate o rata, cate o factura. Ca la ala micu’ ii trebuie budigai cu hana Montana, ca nevestei ii tuna de tatuaj la buze, ca s-a mai spart o conducta in baie, ca mergeti la socri, etc. Neprevazutul apare mereu dar nu se manifesta cu plus in fata pe fluturasul de salariu. Deci? Mai dam credite?

Una dintre editorialistele mele de la revista, Adriana Giurgiu, mi-a trimis doua articole…la alegere. Cum nu am avut spatiu pentru amandoua si e pacat sa las un text sa se piarda in sertar, ii ofer vizibilitate aici. Mai ales ca este si un text de sezon. Aruncati o privire.

„Ce faceţi de Revel’?”

Autor: Adriana GIURGIU

„… Mergeţi undeva?” Aceste întrebări cred că fac înconjurul lumii în această perioadă şi lasă în urma lor, ca victime, măcar jumate din populaţia planetei, căci indiferent ce răspuns dai, tot nu scapi uşor. Dacă mergi, atunci trebuie să dai detalii precise unde, cu cine, cât costă, ce e în meniu, cine cântă etc., iar dacă îndrăzneşti să răspunzi negativ, atunci devii brusc demn de milă şi trebuie să asculţi o pledoarie despre cât de bine te-ai putea distra, ce opţiuni ai avea şi tot „tacâmul”, fiind pus în dificila situaţie de a te explica pentru faptul că ai vrea pur şi simplu să-ţi petreci noaptea dintre ani în pijama, cu farfuria cu mâncărurile preferate, făcute în casă, după reţetele bunicii, în braţe, şi privind la televizor un program ales de tine, în loc de unul impus de alţii. Se pare aşadar, că luna aceasta, oamenii se împart în cinci mari categorii:
- „cheflii”, adică cei care nu ratează nicio ocazie de-a mai face un chef cu „băieţii” şi care au deja locurile pentru Revelion rezervate şi plătite, ştiu exact ce vor mânca şi ce vor bea, cine le va cânta etc., şi care toată această lună se bucură din plin de multitudinea de oportunităţi de a chefui de la „orizont”;
- cei „târâţi” după ei de „cheflii”, adică consoartele sau consorţii acestor fenotipuri, care, chiar dacă le-ar surâde mai mult Revelul în pijama, sunt constrânşi de partenerii de viaţă, dacă vor să aibă o viaţă bună şi în anul care vine, să se alăture „trupei”; aceste persoane numără minutele şi secundele până dimineaţa şi abia aşteaptă să se cuibărească în casă, unde au tot ceea ce-şi doresc; dar până ajung acasă…;
- cei dornici să se distreze, pe care eu îi numesc, în jargonul dintre amici, „neieşiţi”, adică persoane care pur şi simplu abia aşteaptă o astfel de ocazie să mai iasă şi ei în lume, să-şi etaleze ţinutele şi „achiziţiile” de peste an. Aceste persoane încearcă să-şi cumpere un loc de Revel la limita bugetului, neinteresându-i din ce vor trăi în ianuarie, numai să se facă văzuţi în noaptea cu pricina şi să fie în mediul ţintit de ei; sper că le merită; oricum, la întrebările de mai sus, acest tip de persoane îţi vor spune nu numai unde merg, ci şi toate personalităţile care şi-au făcut rezervare acolo;
- cei care nu-şi permit să iasă şi care au un trai decent, sărbătorind Anul Nou în familie, alături de cei dragi şi cu mâncăruri şi straine de sărbătoare;
- cei sătui de ieşit în societate şi care abia aşteaptă să stea în pijama, în casă, fără a mai face conversaţii protocolare, fără a mai sta încordaţi, „traşi la patru ace”, cum cere eticheta, fără a mai pierde câteva ore la coafor şi machiaj, adică cei care vor, în sfârşit, să nu se mai gândească la ce „trebuie” făcut sau zis, ci la ce „doresc” să facă şi să vadă.
Dintre aceste cinci categorii delimitate mai sus, prima şi ultima sunt cele mai fericite, pentru că fac ceea ce-şi doresc. Şi mai mult, aceste două categorii ştiu să scape cel mai repede de răspunsurile la întrebările „de sezon”, pentru că sunt foarte convinse de opţiunile lor. Mă întreb însă de ce nu putem fi toţi încadraţi într-o astfel de categorie fericită? Ca să putem răspunde e necesar să schimbăm întrebările de început cu următoarea: „Tu în ce categorie te încadrezi?”

Ma uitam la televizor, becul stins, film de groaza. Din ala rau, cu tipete, drujbe si topoare implicate in in fuga dupa eroina principala, genul de film care se poate lasa cu vise umede. Si cand spun umede, nu ma gandesc la placeri nocturne ci la frica. In fine, ora 20.30 (cam asa, ca nu stateam cu ochii pe ceas, eram preocupat de unu’ care o felia julienne pe una, dupa cum ziceam anterior). Fratilor, cand era incordarea mai criminala si suspansul mai gros decat smantana de bivolita (daca se face smantana din laptele stimatelor rumegatoare), ce credeti???? Zbarnaie telefonul langa mine!! Am sarit cam de doua degete in sus din pat, am scapat telecomanda si, potolindu-mi cu greu bataile inimii, am spus timid “alo”.

-Buna seara, sunt Cutareasca de la firma cutare, din Bucuresti! M-o luat tare!
-Buna seara, zic eu, incercand sa imi aduc aminte daca am avut vreo treaba cu firma respectiva.
-Sunteti domnul Flavius Bunoiu?
-Da.
-Va rog sa imi spuneti adresa dumneavoastra si data nasterii, ma loveste verbal mimoza, fara preaviz.
-Poftim? Cum adica sa va zic adresa mea si data nasterii? Care ar fi scopul? Déjà intrasem in alerta.
-Deci va rog sa imi spuneti, este vorba de o relatie contractuala dumneavoastra si vreau sa imi confirmati ca sunteti domnul Flavius Bunoiu, zice ea intepata, obisnuita sa vorbeasca zilnic la telefon cu teparii ratelor cu buletinul.
-Relatie contractuala cu cine, cu firma dumneavoastra? Nu cred si, da, pot eu sa va confirm ca sunt Flavius Bunoiu, eu sunt la telefon. Aici incepeam sa ma enervez deja.
-Deci nu va pot spune cu cine pana nu imi confirmati ca sunteti dumneavoastra la telefon!
-Doamna draga, puneti-va in locul meu, va suna un barbat aiurea, seara, si va roaga sa ii dati adresa dvs si data nasterii; faceti asta? Si daca nu vreti sa imi spuneti, atunci de ce m-ati deranjat?
-Deci aici este vorba despre altceva, va informez ca am acces la toate datele dumneavoastra si vreau doar sa va verific, pareaza ea, convinsa de frica ce imi rodea mie maruntaiele.
-Atunci, daca aveti toate datele, trimiteti-mi o vedere postala, ca se apropie ziua mea. Si aceasta conversatie s-a incheiat pentru ca imi irositi timpul, nu am chef de prostii la telefon!! Mai aveam un pic si ii “rupeam fashul”.
-Aaa, atunci haideti ca incep eu si continuati dumneavoastra: sunteti nascut in…si locuiti pe strada….?
-Da, doamna, ati vazut ca puteti?! Zic eu ironic.
-Deci va sun in legatura cu un card Raiffeisen la care inregistrati o datorie de 22 de lei. Stiati?
-Nu, nu stiam dar multumesc ca mi-ati spus. Atat?
-Cand veti plati?
-Cand voi avea vreme si chef sa trec pe la banca pentru 22 de lei.
-Sa stiti ca putem sa va raportam la Biroul de Credit, pluseaza ea fara sa stie ca eu am centura neagra in datorii.
-Apai luati un numar la coada, doamna, ca nu ati fi prima. Si daca tot vreti sa ma amenintati, gasiti ceva mai serios decat Biroul de Credit!! Macar o poza cu vreo fosta prietena. Vreun test ADN, ceva serios, acolo.
-Ce sa transmit bancii, zice ea vazand ca nu are pe cine impresiona.
-Sanatate, multa sanatate!!

Si acum povestea cardului buclucas: atunci cand am primit cardul de salariu, am primit si un alt card (de cumparaturi, gratuit) pe care nu l-am folosit niciodata, pe motiv ca nu am avut nevoie de el. Si apoi am uitat si PIN-ul. Deci habar n-am unde e. Pe cardul respectiv s-or fi adunat 22 de lei, comisioane din alea ciudate si inexplicabile de-ale bancii). Nicio problema, platesc suma aia ridicola. Si daca nu o platesc la timp, care e problema?? Puneti dobanda la dobanda pana se transforma in 100 de lei. Candva tot voi plati, nu? Sunt banii lor, corect, nu am nimic de zis. Nici mie nu mi-ar conveni sa am bani de luat din diverse parti. Dar, in mod cert, nu incerc sa imi recuperez banii in modul in care o fac cei de la banca.
Dar, dragii mei bancheri de la Raiffeisen, cand va puneti tufele de Venetia sa ma sune la 20.30 seara si sa faca istericale cu mine la telefon, pe mine m-ati pierdut de musteriu. De departe cea mai agresiva si mai nesuferita banca. Nu le puneti pe zapacite sa sune la 20.30 p.m. sa ma intrebe de ce dracu nu va platesc eu cei 22 de lei!! Poate fac baie cu spuma, poate mananc, poate fac origami, nu am chef de voi. Eu nu sun pe nimeni la ora aceea. Nici macar prieteni daca nu stiu sigur ca ii deranjeaza sau nu. Nu au toata ziua la dispozitie? Nu pot suna in cadrul unui program civilizat? Sau care e faza, ma speriati daca sunati la ora acea? Sperati sa ma prindeti pe jumatate lobotizat si sa semnez un ordin de plata la 9 seara, impresionat de o fatuca aroganta? Dar voi va permiteti. Si pentru o suma ridicola. Sunt convins ca tremura tot Consiliul Director de teama ca nu voi plati. Falimentul este iminent, asa se striga pe coridoare, nu? Mai invatati de la alte banci, ca aveti ce.
Relatia mea cu banca aceasta a fost destul de lunga (si uneori chiar personala, date fiind anumite persoane apropiate care au lucrat acolo) dar mi-am propus ca de la 1 sa ma las…de sportul de a fi clientul acestei banci. Pentru ca asta e cea mai buna razbunare: sa nu va mai fiu client. Si sa mai spun si altora ce li se va intampla.

P.S.1: In cazul in care v-ati vandut creantele la cine stie ce firma de 22 de lei din Ferentari, de recuperatori, atunci ar fi bine sa va ganditi sa le cumparati inapoi. Nu de alta dar poate va intereseaza aspectul ca veti recupera cei 22 de lei dar veti pierde un client. Pentru ca sunt “profi” baietii.
P.S.2: Mai am un card, cu datorii mult mai mari. Pentru ala nu m-ati sunat inca. Astept. Va recomand ora 5, dimineata, la craparea zorilor.

Hai, “sa reusim impreuna”! Si la mai mare!

Spectacolul face parte din seria de evenimente organizate de Casa de Cultura a Municipiului Oradea. Va avea loc la sala Filarmonicii de Stat Oradea, in 16 decembrie, de la ora 18.00 p.m..Biletele se gasesc la Filarmonica iar pretul unui bilet este de 15 lei. Banii vor fi directionati catre cumpararea de cadouri pentru copii.

Aşteptând Crăciunul se doreşte a fi un altfel de spectacol, menit să oferă o alternativă atât producţiilor de inspiraţie occidentală cât şi producţiilor autohtone folclorizate, care invadează spaţiul premergător celei mai încărcate perioade din an din punct de vedere al concentrării de sacralitate.

Nu numai că aceste producţii stau din păcate sub semnul kitsch-ul, fiind lipsite de mesaj artistic şi estetic, dar nici nu ne dau posibilitatea de a ne regăsi şi de a ne purifica pentru a putea primi una dintre cele mai importante sărbători creştine -Naşterea Mântuitorului– puternic grefată pe magia incantatorie a păgânismului perioadei din care face parte şi care culminează cu Anul Nou.

Sfârşitul de an coincide cu o reactualizare a cosmogoniei, cu refacerea Timpului Primordial, a timpului pur care exista în momentul Creaţiei. Spectacolul Aşteptând Crăciunul nu povesteşte doar de sfârşitul efectiv al unui anumit interval de timp şi de începutul unii alt interval, ci de anularea trecutului şi a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală, printr-o ardere simbolică suprapusă mesajului creştin.

Spectacolul propune un repertoriu de colinde precreştine, cântece de stea şi cântece religioase, culese şi transcrise de Grigore Leşe. Sunt colinde neabordate de alţi interpreţi, cu teme cosmogonice despre facerea lumii, colinde satirice, variate de Mioriţa corind din Transilvania, cântece de stea vestind Naşterea Mântuitorului auzite în vatra satului sau cântate pe front şi în prizonierat.

Îl însoţesc în scenă cinci voci feminine excepţionale cu timbre arhaice, care nu pot fi ascultate live decât în concertele semnate Grigore Leşe.

Aşteptând Crăciunul este un spectacol complex, de mare rafinament şi ţinută artistică, ce se adresează atât publicului iniţiat cât şi marelui public. Textele, liniile melodice şi concepţia spectacolului îi aparţin lui Grigore Leşe şi reprezintă rodul a peste 20 de ani de studiu şi cercetare în teren.

INTERPRETEAZĂ:
Grigore Leşe – voce, fluiere, dobă, toacă
Doina Lavric – voce, cobză
Teodora Şerban – voce
Zamfira Mureşan – voce
Lenuta Purja – voce
Lorena Nechifor – voce

REPERTORIUL ŞI CONCEPŢIA SPECTACOLULUI: Grigore Leşe

COSTUME: Victoria Zidaru

S-au terminat evenimentele ocazionate de 1 decembrie, Ziua Nationala a Romaniei. Evenimente organizate de Primarie prin Casa de Cultura a Municipiului pe care, cu onor, o “reprezentez”. Imi revin cu greu din oboseala si din stressul lucrurilor care pot sa mearga prost in orice moment. Nu a mers nimic prost, defilarile si discursurile s-au tinut, vremea a fost senzationala pentru aceasta perioada, fasolea s-a gatit, s-a impartit, concertul a avut loc. Totul a decurs conform planului. Insa durerea de cap vine in urma concertului petrecut in fapt de seara. Ceea ce ar fi trebuit sa fie un cadou frumos pentru oradeni, a devenit, pentru mine cel putin, inca o ocazie sa constat ca omul devine fiara, in anumite circumstante.
Povestea e simpla: concert cu Ansamblul Crisana si, cap de afis, parintele Cristian Pomohaci. Intrare libera. Am incercat sa tin ocupate cateva locuri pentru cei care m-au sunat, pentru prieteni, langa pupitrul sunetistului. Credeti ca am putut? S-au napustit lacustele peste mine, cu fete abrutizate si schimonosite de ura, m-au injurat, m-au scuipat, m-au calcat in picioare, m-au inghiontit, totul pentru cele cateva locuri pe care incercam sa le tin ocupate. Degeaba am incercat sa le vorbesc, nu am avut cu cine sa discut. Numai ochi injectati si spume la gura. Oameni in varsta care se plang, oricui este dispus sa asculte, ca nu sunt respectati, ca tineretul de azi este depravat samd. O gloata de oameni incapabili de a rationa. Jur ca mi-a fost frica pentru ceea ce s-ar putea intampla. Pur si simplu, cei care navaleau peste scaune, pareau dementi, cuprinsi de o furie si o agresivitate iesita din comun. Am organizat, de-a lungul timpului, nenumarate evenimente. Am participat la altele, la fel de multe. Dar niciodata nu am trait asa ceva. In urma concertului de aseara au ramas scaune rupte, tapiterie sfasiata, seminte, sticle sparte de vin si bere, pufuleti, sucuri varsate, mancare si multe altele. De parca am fi avut in sala cateva sute de oameni din epoca de piatra.
Aceiasi oameni, la indemnul parintelui Pomohaci, au cantat smeriti pricesne, “O, ce veste minunata”, au spus in cor Tatal Nostru, si-au facut cruci largi, cu doua maini si s-au vazut spalati de pacate. Probabil, in mintea lor, aia putina, s-au considerat niste adevarati crestini si niste evlaviosi. Si au plecat acasa foarte multumiti, in sinea lor, ca au participat la un asemenea eveniment care siguuuuuurr i-a mai ridicat o treapta intru mantuire.
Nu ma plang foarte tare, doar constat si povestesc. Despre natura umana. La cate dezamagiri am avut anul acesta, una in plus sau in minus, nu mai conteaza foarte mult si nu imi aduce decat un alt zambet trist in coltul gurii. Dar, spre deosebire de dezamagirile pe care nu am cum sa le tratez, pe aceasta o voi combate de acum incolo. Cum? Foarte simplu. Concertele organizate in sala, de acum inainte, vor fi taxate. Cu bilet, in mod ordonat, cu jandarmi la usa si cu exact atatea persoane cate scaune avem disponibile. Cine nu isi permite o suma modica pentru a vedea un artist la treaba, sa stea acasa si sa se uite la OTV.
In acest spirit, in 16 decembrie, de la ora 18, in sala Filarmonicii, Casa de Cultura a Municipiului Oradea organizeaza un concert cu Grigore Lese, “Asteptand Craciunul”. Un artist autentic ce merita vazut. Pentru acest concert vom pune in vanzare exact 368 de bilete la pretul de 15 lei. Banii obtinuti vor fi folositi pentru a cumpara cadouri pentru copii, cu ocazia sarbatorilor de iarna.
Sa auzim de bine!