INTRE “BINE” SI “FERICIRE”

Mi s-au intamplat cateva lucruri interesante zilele trecute. Genul acela de lucruri care te lovesc in moalele capului si au darul de a te opri din ceea ce faci si de a te pune pe ganduri.
Un prieten mi-a trimis cateva poze vechi (cam de acum 5 ani) gasite pe calculator. Mi-a zis ca paream mai fericiti atunci (mai fericiti si mai grasi, as adauga eu). Altcineva mi-a spus ca am imbatranit anul acesta, ca arat rau, ca am cearcane adanci si ochi tristi.
Poate au dreptate, amandoi. Dar parca e la fel peste tot. Parca devenim mai tristi, cu fiecare zi ce trece. Tristi si incapabili sa ne mai bucuram.
Gandeste-te un pic: cand te intalnesti cu cineva il intrebi ce face, nu? Care sunt raspunsurile pe care le-ai primit pana acum?
-bine (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine)
-destul de bine (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine plus un eveniment neplacut de care tocmai am scapat)
-nu prea bine (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine dar tocmai am intrat intr-un necaz destul de mare)
-bine si ar mai incapea (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine dar nu am nicio speranta)
-de la bine in sus (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine si nu am nimic decat sperante dar “da bine” sa par optimist)
Probabil ca exista si alte variante de “bine”. Nu mi le pot inchipui pe toate. Eu as vrea sa intreb altceva. In loc de “ce mai faci, cum esti?”, as vrea sa intreb : “esti fericit?” Nu intru in detalii, ce inseamna fericirea pentru fiecare. Vreau doar sa stiu de fericirea altora.
Deci, dragii mei, sunteti fericiti? Sunteti cu adevarat fericiti sau…fericirea voastra e in mainile altcuiva? E grea intrebarea? Cred ca e greu sa recunoastem ca – uneori – facem greseala de a ne baza pe cel de langa noi pentru a ne face fericiti.
Si, ca sa nu ziceti ca ati citit un post deprimat, ca alte mii de post-uri ale stresatilor zilei de maine, va dau si o mini-solutie: scoateti numarul pizzeriei din speed dial, lasati-l naibii de internet pe mobil, puneti pauza sarcinilor de serviciu si iesiti la o plimbare scurta pe centru (da, cu pasi foarte rari, prin ploaie, cu gulerul camasii ridicat), sunati un prieten si beti o cafea lunga impreuna, priviti-l in ochi si intrebati-l “esti fericit?”.

CEI 7 ANI…FARA CASA

Editorialul din nr. 15 al revistei Business News.

Am avut cu niste prieteni discutiile acelea lungi si “pline de miez” care ne apuca destul de des in ultima vreme, atunci cand ne mai sta mintea si la altceva decat la bani, banii atat de necesari si atat de greu de obtinut. Era vorba despre casa…home…maison. Locul pe care sa il pot numi “al meu”. Locul care iti este drag pentru ca l-ai obtinut prin munca ta, prin efortul tau. Locul in care sa te relaxezi si sa o iei de la capat a doua zi, cu forte proaspete.
Mi-as dori sa am un loc al meu, dobandit prin forte proprii. Nu am, inca. Oare cum au reusit altii? Cum este sa ai planuri si vise si nu doar necesitati si solutii de moment? Cum este sa nu mai platesti lunar chirie?
Stiti expresia aceea cu “cei sapte ani de acasa”? La mine e valabila expresia “cei sapte ani FARA casa”. Sapte ani de chirie si noua mutari.
Prima mutare: Am venit la Oradea si am locuit o vreme in casa directorului de la radio care m-a adus aici. Casa draguta, pe Olteniei (ce ironic, nu?). Nu am intins coarda si m-am (m-au) mutat rapid, ca doar nu puteam abuza de ospitalitatea omului, nu?
A doua mutare: Am fost relocat in hotel Astoria. Fiind nou in oras, mi s-au promis cinci luni de cazare moca, m-au dat afara dupa trei. Nu ca as fi facut scandal, dar stim cu totii ce inseamna promisiunile in firma care administreaza hotelul. Era frumos la hotel, nu trebuia sa fac patul si primeam zilnic doua sapunuri miniatura Palmolive. Doi ani dupa ce am plecat de acolo m-am splat cu Palmolive. De atunci il ocolesc (ma spal totusi, dar cu alte marci). Mancam la Faustos, ma rataceam prin centru si cunosteam toate “fetele” care isi faceau veacul prin fata teatrului. Am zis ca le cunosteam…dar nu in sensul acela!
A treia mutare: Dupa ce m-am despartit cordial de receptionera de la hotel, mi-am gasit gazda in apropierea radioului: o casuta simpatica, la doi batranei asemenea, pe Spitalului. De vis, foloseam baia cu randul, bucataria de asemenea. Bine ca nu eram pasionat de arta culinara. La baie trebuia totusi sa merg. Nu i-am vazut foarte des pe batranei, eu plecam la ora la care ei se adormeau si dormeam la ora la care ei se trezeau. Si de aici am plecat amiabil desi nu stiu de ce. Am inteles ulterior ca doamna ar fi ridicat niste obiectii in legatura cu prietena mea de atunci, cum ca arata altfel in fiecare saptamana si saraca tanti era bulversata. Niste zvonuri rautacioase, mai mult ca sigur, stiti doar cum sunt batranii!
A patra mutare: Am considerat ca am nevoie de liniste si ca trebuie sa ma mut in capatul orasului. De fapt chiar la marginea orasului. Pretul chiriei a avut si el o oarecare importanta, dar nu foarte mare. Am ajuns pe Jules Verne. Aveam un coleg de apartament, putin chel si cu mustata, electronist de meserie. Avea multe talente umbrite doar de pasiunea pentru alcool. De fapt el era nevoit sa bea pentru ca strangea sticle de plastic ca sa isi faca o pluta cu care sa navigheze pe Peta. Muncea in secret la un “dispozitiv de captat energia Pamantului”, motiv pentru care mi-a taiat un pulover de lana pentru ca avea nevoie de materiale “naturale”. M-a suparat cand a inchis un maidanez in bucatarie; nu stiu care si-a vazut moartea cu ochii, eu sau maidanezul, atunci cand am calcat pe el in toiul noptii. Ne-am despartit in momentul in care a fost ales bulibasa de catre o ceata de tigani care “campasera” in spatele blocului.
A cincea mutare: Am ajuns, singur, la garsoniera, pe Progresului. Boierie! Aveam doi vecini indieni care prajeau mereu ceapa si ascultau muzica traditionala, la volum maxim. Panjabi era parfum pe langa vecina practicanta “a celei mai vechi meserii din lume”. O numisem, generic, Ghizi. N-am vazut-o niciodata dar adesea imi inchipui ca era grasa. Ca sa nu imi fie ciuda ca nu am batut la ea la usa. Singura ocazie cand am regretat ca nu stiu ungureste.
A sasea mutare: Tot singur, in conditii mai bune, pe Aluminei. Garsoniera frumoasa, lift lipit de camera, dar macar aveam caldura din belsug. Tot din belsug aveam si un vecin manelist. Prietenia noastra a fost scurta. Il vizitam des, de obicei cu un echipaj de politie dupa mine. El era amabil si nu imi rupea antena de la masina si stergatoarele decat noaptea. Ocazional scuipa pe parbriz. Numai in zilele secetoase.
A saptea mutare: Parfum, mansarda nou construita, pe Stefan cel Mare. Atat de noua incat eram singur pe palier. Fara caldura, fara internet, fara cablu, ocazional si fara curent. Le rezolv rapid pe toate apoi, zbang, ma mut din nou ca aparuse un fericit eveniment in viata mea.
A opta mutare: Culmea arogantei, doua camere pe Traian Lalescu. Prima data la parter. Zona draguta, sala si piata aproape, vecini nebuni. Asa batai si scandaluri nu vezi nici in discoteca de la Bratca! Salvarea si politia erau “de-ai locului”.
A noua mutare: Plecat si de acolo, mutat pe Sovata. Prostie de bloc comunist, te vad vecinii in orice camera ai sta. Prin bucataria mea trece teava vecinilor de la baie, stiu exact cand a fost vecina la KFC. Pruncii vecinilor si-au lasat ADN-ul in lift, prin arta gumei de mestecat lipita pe usa. Apartament frumos, proprietar de treaba, ma pasuieste cu chiria. Acum ma pun sa dorm in patul meu inchiriat, in apartamentul meu inchiriat si incerc sa imi dau seama cum sa fac rost de bani sa imi cumpar o casa. Vise placute

SMELLS LIKE TEEN SPIRIT

De “Great Britain” sunt convins ca ati auzit. Englezi, pe intelesul tuturor. Oameni cu un umor…special. Ceea ce nu cred ca stiati este faptul ca britanicii au o orchestra de …ukulele. Si, ca sa va servesc si cireasa de pe tort, orchestra interpreteaza “Smells Like Teen Spirit-Nirvana”. Demential!!!
<>

ION SI MARIE

Marie catre Ion:
-Ioane, cum se zice, ma, corect: funicular sau furnicular?
Ion catre Maria:
-La ce, fa?

BURNOUT DE CRIZA

In legatura cu clipul de mai jos se ridica 2-3 intrebari (posibil mai multe, dupa mintea fiecaruia):
1. Cat costa vigneta pentru o astfel de masina?
2. Cat de tare i-au intrat domnului sofer chilotii in crevasa anala?
3. Dacia este, intr-adevar, indestructibila?
<>

FRICA DE MEDIOCRITATE

O sa va fac o marturisire: nu am avut niciodata alta frica decat aceea de a fi definit drept…mediocru. Ce inseamna asta? Potrivit dictionarului ”mediocru = care se afla intre două limite extreme, mijlociu, potrivit, care nu iese din comun, nu se evidentiaza prin nimic, modest, banal.”

Frica de mediocritate este o afectiune pe care, culmea, uneori nici nu o constientizam . Este spaima pe care o traim cu totii, inca din cele mai vechi timpuri. Este cauza nevrozelor omului modern si a fost sursa progresului omenirii. Pana la urma, este motorul care ne impinge…inainte.

Nimeni, in deplinatatea sanatatii sale mintale, nu doreste sa fie mediocru. Pentru ca, a fi mediocru, in ziua de astazi, echivaleaza cu a fi invizibil. Pur si simplu…nu contezi.

Daca nu esti in stare sa iti porti singur de grija, cineva te va ajuta.

Daca esti un geniu, cineva te va ajuta.

Daca nu esti nici una, nici cealalta…nimeni nu iti va da , niciodata, o mana de ajutor. Poti sa dispari maine din peisaj si nu iti va sesiza nimeni absenta.

Nu e de mirare, deci, ca nimeni nu doreste sa fie banal, modest, potrivit.

Care sunt, totusi, limitele acelor extreme intre care definim o persoana ca fiind “mediocra”? Se spune ca o persoana este definita de ceea ce face zi de zi, de ceea ce face in mod obisnuit. Intr-un fel sau altul, prin actiunile si inactiunile noastre, ne inscriem intr-o categorie sau alta. Singura problema este legata de faptul ca, limitele dintre categorii, nu sunt evidentiate, aproape niciodata, cu precizie. Mai mult, aceste limite se schimba adeseori. Ceea ce insemna altadata sa fii in varful piramidei, astazi poate insemna ca esti mediocru. Ceea ce inseamna azi ca esti mediocru, altadata te-ar fi propulsat in varful ierarhiei sociale. In urma cu cativa ani, erai laudat si apreciat daca participai la doua – trei olimpiade (faza pe judet), luai un premiu la “orientare turistica” si reuseai sa primesti repartitie “la oras” dupa terminarea facultatii. Astazi, sa termini o facultate este egal cu a scoate apa din fantana. Oricine poate face asta. Poate daca ai trecut de un “master”, un doctorat si inca patru – cinci cursuri de perfectionare, musai in strainatate, poate doar atunci parasesti categoria celor banali si multi. Maine…cine stie, poate vei fi mediocru daca nu vei studia, in paralel, la trei facultati.

Nu spun ca, neaparat, frica de a fi banal, lipsit de superlative, obisnuit, este intotdeauna rea. Poate avea si efecte bune. Poate este lucrul care ne impinge sa ne autodepasim, sa cautam mereu sa fim “cu un pas in fata”. Poate tocmai aceasta frica de mediocritate i-a facut pe exploratori sa caute noi limite teritoriale, pe cercetatori sa impinga tot mai departe barierele cunoasterii. Pe de alta parte, cu siguranta, frica de mediocritate este cea care sta si la baza comportamentului de toparlan mioritic. Mai ales ca nu este niciodata suficienta parerea proprie despre anumite calitati sau avantaje pe care le ai, in comparatie cu “restul lumii”. Intotdeauna este nevoie si de parerea “celorlati”, societatea, juriul care pune verdictul, eticheta, sintagma.

Frica de mediocritate si nevoia de “eticheta” ii imping pe romani sa isi construiasca o enormitate de casa, vopsita in culori tipatoare, chiar daca nu vor trece cu saptamanile prin cele zece camere; sa isi cumpere ditamai hardughia motorizata, capabila de performante off-road, chiar daca nu pleaca niciodata din zona cafenelelor din centru; sa isi cumpere ceasuri de lux, cu mecanisme complexe, chiar daca se uita la telefon ca sa afle cat e ora; sa plece in concedii exorbitante in Maldive sau in Tenerife, chiar daca nu au vazut inca Romania si nu descurca sa ajunga pana la Beius fara GPS.

Nimeni nu vrea sa fie mediocru si incercam, prin orice mijloc posibil, sa nu fim inclusi in aceasta categorie. Prin ceea ce facem zi de zi, prin comportament, prin vestimentatie, prin vorbe, prin studii, prin mancare, prin relatii, prin tot ceea ce facem in mod constant.

Pana la urma insa, sursa nevrozelor si dramelor interioare ale omului modern e doar…o iluzie. Omul, “animalul social”, trebuie sa invete sa traiasca nu prin ochii societatii ci prin intermediul propriei pareri despre ceea ce il inconjoara. Incerc, si va recomand sa incercati si voi, sa stabilesc limitele nevoilor (materiale sau imateriale) si sa ma incadrez singur intr-o categorie sau alta. Sa ma privesc sincer in oglinda si sa imi pun singur o eticheta. Si mai mult decat atat, sa ma impac cu aceasta caracterizare si sa accept aceasta eticheta. Cred ca nu poti fi, cu adevarat, linistit si impacat cu lumea daca nu esti linistit si impacat cu tine insuti. Poti face asta?

CONFLICT INTRE GENERATII

Editorialul din numarul 10 al revistei Business News

Candva, in urma cu cateva luni, incercand sa scap de stirile legate de octogenare violate, mamifere abuzate si certuri politice regizate, am ajuns pe Animal Planet. Canalul, nu destinatia. Nicio surpriza, recurg deseori la programe de genul acesta, mai ales daca am avut o zi grea iar miorlaielile patetice ale posturilor de televiziune romanesti se dovedesc prea greu de digerat pentru “stomacul” meu. Ca sa nu va prelungesc inutil suspansul, Animal Planet difuza un reportaj despre cateva gazele de la o gradina zoologica (un fel de capre autohtone, dar parca mai educate). Acestea, in general, nu sunt deloc spectaculoase si nu au activitati demne de a retine atentia unei intregi echipe de filmare. Ba chiar circula vorbe (printre celelalte animale de zoo) ca nici copiii nu sunt foarte atrasi de programul zilnic al vietuitoarelor topaitoare. De data aceasta insa, ceva se schimbase: conducerea gradinii zoologice a decis sa le ofere gazelelor mai mult spatiu, pentru ca familia lor se marise cu un tanar tap adus de prin vecini. In consecinta, o echipa tehnica a mutat gardul tarcului in care habitau animalele cu cativa metri mai departe de locul in care fusese amplasat ani la rand, oferind gazelelor un spatiu mai generos pentru plimbare. Partea interesanta vine abia acum. S-a constatat ca, timp de cateva zile, gazelele veneau pana la zona delimitata de gard atatia ani la rand si…se opreau. Degeaba era tarcul mai mare, ele se opreau, se uitau mirate in toate partile si nu indrazneau sa treaca de granita de altadata. Pareau sa isi aduca aminte de faptul ca acolo existase candva un gard, o granita care le oprise de nenumarate ori. Spre mirarea generala capreasca, exemplarul mai tanar si venetic a trecut “dincolo” fara nicio remuscare. Dupa cateva zile chiar si caprele bastinase au parut sa inteleaga ca granita de netrecut se mutase mai departe si, in consecinta, au indraznit sa se desfasoare intr-un spatiu mai mare.

De ce mi-am adus aminte de reportajul acesta? Pentru ca mi se pare ca patania capreasca aduce foarte mult cu ceea ce se intampla azi, in jurul nostru, in societatea. Avem si acum cativa cetateni, incremeniti in nostalgia anilor de dinainte de 1989 dar avem si cativa “tapi” tineri, bine ancorati in realitatile economiei de piata. Daca pentru unii, jugul comunist inca se mai simte pe grumaz, pentru altii, povara acesta, nu a existat niciodata. Problema apare in momentul in care se lovesc generatiile. Cea batrana, cu granitele si cu spaimele ei cu cea tanara, fara granite dar si fara jena sau limita, cateodata. Obiceiurile vechi mor greu si nu se poate sa nu fi observat vreodata nedumerirea unui batran care nu intelege “regulile” dupa care se conduce noua generatie. Mai mult ca sigur conflictul acesta a existat dintotdeauna si va exista si in continuare. Dar dezvoltarea in salturi a societatii romanesti de dupa decembrie 1989 pare sa fi dus la o ruptura destul de mare intre generatii. Daca adaugam la acest aspect si viteza senzationala de dezvoltare tehnologica si realitatile economice ale capitalismului, parca ruptura devine si mai mare. Multi se simt lasati “pe afara”, nu inteleg ce se intampla in jurul lor. Efectul este unul dramatic: te adaptezi sau ramai in urma (ca sa nu fiu pesimit si sa iau in calcul alta varianta, deloc placuta).

In aceste conditii, sa ne mai miram de realitatea fiecarei zile? Ne mai putem mira de stirile zilnice? De coruptie, de frustrare, de batai si de furturi, de tot ceea ce este au si neplacut in societatea noastra? Eu vreau sa fiu optimist si sa cred ca toate acestea sunt rezultatul adaptarii la realitatile unei noi ere, problemele inerente intrarii in firesc si in normalitate. Cu timpul, sper ca ne vom stabili noi granite, noi limite ale bunului simt si ale civilizatiei, limite pe care le vom cunoaste si le vom respecta cu totii.

POLITIA E CU NOI!

Intr-una din noptile trecute “ardeam un cui”, la geam. Pentru cei care nu inteleg “terminologia”: cui = tigara (din aia de face rau la plamani, dinti si, in general, la orice). Si cum stateam eu asa, plictisit si meditam la nemurirea sufletului observ un tanar, genul sapca si pantaloni lasati in vine. Si tanarul…vine. Lojic, nu? Mersul tanarului este insa intrerupt de ragetul motorului…unei dacii, Solenza sau Nova, nu m-a interesat modelul. M-a interesat insa numarul de inmatriculare: MAI. Din masina sar alti doi tineri, la fel, cu sapca si bracinari. Fara formalitati, astia doi de venisera cu dacia, il interpeleaza pe “periculosul” pieton:
-Ba, vino incoace!Suntem de la politie.
Asta mic deja maronise gacii. L-am vazut galben, pe intuneric.
-Ddda’…ce-am facut?!
-Ba, vino incoace! Ce cauti noaptea, pe strada?
-Pai, paaai…aaa…ma duc si eu acasa, am fost la un biliard.
-Asa deci….dar acte ai?
-Pai n-am, le-am uitat acasa.
-CNP-ul il stii?
Si dialogul continua, in acelasi stil. Asta mic era din ce in ce mai panicat, mai avea un pic si dadea in balbaiala. Aia doi, de la politie, aveau impreuna ani cati am eu. Si eu n-am multi. Fara preaviz, “infractorul” e intins pe portbagajul masinii si e perchezitionat. Ii scot astia gumele din buzunar si apoi i le dau inapoi. Evident, cu sfatul pertinent: sa nu mai umbli noaptea pe strada, fara acte la tine. Si se urca in masina si pleaca. Si o taie si tanarul printre blocuri de ziceai ca e Gabi Szabo. Cred ca a batut pana acasa cateva recorduri olimpice la sarit garduri vii.
Eu am terminat tigara si am meditat la urmatoarele aspecte:
- Ce fel de politisti erau astia? Aratau de parca au terminat Academia la seral. Adica, e asa foame pe la minister ? Ca daca se luau de unul ceva mai solid, ii batea ala pe amandoi, cu o mana legata la spate.
- De unde si pana unde ferocitatea asta de organ care aplica legea? Am mai avut si eu de-a face cu politisti prin alte tari si n-am intalnit atitudinea asta de Tarzan in jungla pe care o au “organele” noastre. Adica poti aborda un cetatean cu calm si profesionalism, indiferent de scopul cu care il opresti din drum. Cum adica, ce-s alea??
-Ce pericol social reprezenta prapaditul ala de se speria si de umbra dirigintei? Si ce i-a manat in lupta pe politisti?
-Ce reactie as fi avut eu (sau voi) in aceasta situatie ? Eu garantez ca nu ma lasam pus pe capota si perchezitionat, fara niciun motiv. Sigur se lasa cu scandal si cu un cap spart (posibil al meu). Gresesc sau trebuie sa stam ca oile si sa ne lasam abuzati?

CONCURS

premiu

Au trecut si supararile cauzate de evenimentele de saptamana trecuta. M-am distrat cu comentariile de pe Bihoreanul. Aici si aici. Nu cred ca mai trebuie sa spun nimic, nu?
Ma rog, hai sa ne distram cu altceva. Lucruri pe care le observi atunci cand esti somer:

EMINESCU NU AVEA DREPTATE

Cum zicea Eminescu? “Nu credeam sa invat a muri vreodata”. Eh, pe naiba, nu credea! Dupa prima noapte in care si-a smuls parul din cap de dorul ibovnicei, cred ca a invatat. Sau macar si-a facut o idee despre ceea ce avea sa urmeze. Ma gandeam sa lansez si eu o provocare, “a la blog trend”. Pentru ca am nvoie de idei. Nu doar de dragul de a scrie.

Ce faci atunci cand…nu-ti mai este bine ? Atunci cand totul se prabuseste in jurul tau? Atunci cand iti este indiferent daca, maine, rasare soarele sau nu?

POATE CA…

Daca l-ai intreba, vreodata, ce vrea de la tine, poate ti-ar raspunde… “nimic”. Si poate ca nu ar minti. Si poate ca tu te-ai supara si nu ai intelege.
De ce n-ar fi asa? De ce crezi ca el vrea ceva ? De ce crezi ca vrea ceva de la tine?
Pentru ca il surprinzi uitandu-se, in tacere, la parul tau ? Pentru ca, uneori, te prinde de mana? Pentru ca te suna fara motiv? Pentru ca se abandoneza in bratele tale si adoarme fara griji ? Pentru ca uita de el ca sa aiba grija de tine?
Poate ca nu vrea nimic de la tine, poate ca te vrea chiar pe tine!
Pe tine, cea care il ridica atunci cand cade, cea care il mangaie si ii spune ca poate a cazut pentru toata lumea dar, pentru ea, a ramas in picioare.
Pe tine, cea care ii da liniste in mijlocul furtunii.
Pe tine, cea care conteaza si ii face inima sa bata mai repede atunci cand ii zambesti.
Pe tine, cea care il face sa isi doreasca sa fie un om mai bun.
Pe tine, cea pe care o saruta in fiecare dimineata.
Pe tine, cea care il face sa zambeasca, fara motiv, singur pe strada.
Poate ca vrea toate aceste lucruri…de ce nu il intrebi?

Numai tu

BILANT

Mi se reproseaza ca nu mai scriu pe blog…stiu! As vrea sa mai am timp…si pentru multe alte lucruri. Pana o sa am timp, iata care sunt post-urile cele mai citite de pe acest umil blog. Concluziile le veti trage voi. Daca aveti chef, lasati si comentarii. De ce ma cititi voi?

AM PE TELEFONUL MEUUU…

Pentru colegii mei de la Televiziunea Transilvania care asteapta salariul luat prin contracte de drepturi de autor (D.D.A.)…iata pe ce s-au dus banii vostri!De aia suntem in 11 martie si asteptam banii pe luna ianuarie!Cineva si-a luat masina din banii respectivi.Huuuuuoooo!

“CU MAINILE CURATE”…NOT!

Nu, nu este scena unui atac sângeros dintr-un film de groază făcut după vreuna din cărţile lui Stephen King. Nu, nu este vana mea DUPĂ ce am făcut baie (cah!). Au contraire, este chiar vana mea ÎNAINTE de a face baie!!! Le mulţumesc, pe această cale, celor de la Electrocentrale Oradea care, printre pauze lungi şi dese dedicate grevelor “spontane” menite să le umfle buzunarele, îşi fac timp să îmi livreze aceste lături în care ar trebui să mă spăl. Un jeg (în toate sensurile) de apă pe care o plătim la preţ de “fresh de portocale” băut în Lotus.

ANAF-ura m**ii!!

Nimic nu-mi merge asa cum ar trebui sa mearga.Am terminat anul 2007 in mare forma si am intrat in 2008 cu mari sperante! Ei, pe dracu! S-au adunat datoriile, creditorii dorm pe presul de la usa, televiziunea se duce naibii, contracte noi nu am semnat, alea vechi se reziliaza, clientii refuza sa plateasca, vremea e proasta si…as putea continua! Imi mai lipseste o ejaculare precoce, o molima de sezon si o eruptie pe fund, ca in rest am de toate. Nu, serios, in afara de astea…sunt fericit si imi merge bine.