Nu citesc mai nimic. Dar imi cumpar foarte multe carti. In fiecare saptamana, cate 3, 4, depinde pe ce imi pica ochii. Mi-am facut un obicei din a trece zilnic pe la chioscul de ziare si de a intreba ce a mai aparut. Da, blasfemie, imi cumpar cartile alea ieftine de la Jurnalul National, Adevarul, Cotidianul si care or mai fi. Multi cunoscuti mi-au zis sa nu le mai cumpar, din diverse motive: ca sunt ieftine si prost redactate, ca distrug industria librariilor, ca si asa nu le citesc, ca voi avea copii pasionati doar de computer, ca le mananca soarecii oricum, ca nu arata bine, ca vor capata miros. Paca e o conspiratie nationala impotriva acestor carti. Dar stiti ce? Le cumpar in continuare. Ma astept sa am niste copii netoti care sa creada ca Tolstoi e vreun smecher de pe twitter. Ma astept sa le roada soarecii, ma astept sa se puna praful pee le. Si ma astept sa mai citesc doar jumatate din ele si asta doar cand voi fi batran si miop. Pe restul le-am citit atunci cand eram mic. Cu foame, cu pofta, asa cum devorezi o friptura dupa o luna de post. Doar ca eu citeam zilnic.
Nu, dragii mei, cartile acestea le cumpar pentru mine, am nevoie de ele. Iata de ce: Imi place faptul ca sunt noi si lucioase, nefolosite si vreau sa le am pe toate. Nu mi-au placut niciodata cartile vechi, folosite si distruse de altii. Ma durea sufletul cand vedeam o carte cu coperta rupta sau insemnata cu pixul. De multe ori am lipit eu copertile cartilor luate de la biblioteca sau am sters cu guma adnotarile facute cu creionul. Si nu, nu am pus niciodata semn indoind pagina. Si nici nu am prins muste cu ceaslovul.
Vreau sa le am pe toate, tot ce s-a scris vreodata daca e posibil. Atunci cand eram mic nu aveam acces la foarte multe carti. Ma rog, aveam acasa o multime dar imi trebuiau mereu altele. De la biblioteca din sat. Si cum eram cam singurul care mergea sa imprumute carti, bibliotecarul nu statea acolo ci juca remy cu alti 3 tovarasi la fel de implicati in intrecerea socialista ca si el. Si ma duceam cat mai rar la biblioteca pentru ca stiam ca il deranjez de la remy si intotdeauna ma repezea si se rastea la mine si ma facea sa ma simt vinovat pentru ca imi permiteam sa il intrerup. Imi aduc aminte ca ma rataceam printre randurile imense de carti si eram disperat ca nu stiu ce sa iau mai repede. Si luam mereu maximum de carti cat imi permitea bibliotecarul pentru ca imi era groaza sa il deranjez din nou de la partida de remy. Special alegeam cele mai groase carti ca sa imi ajunga cel putin 3-4 zile. Dupa o vreme cred ca stiam mai bine decat el pe unde sunt cartile in biblioteca. Cateodata, mintea mea de copil isi inchipuia ca merg noaptea si intru pe furis in raiul cartilor si ma bucur nestingherit de nimeni de toata bogatia aceea. Faceam planuri cum sa raman inchis acolo si sa le rasfoiesc pe toate, in liniste. Cand reuseam sa iau cateva, fugeam pe camp, acolo unde eram mai mereu trimis in vacanta, sa am grija de rumegatoarele gospodariei. Numai de vaca si de bunastarea ei nu imi ardea mie. O legam rapid de un pom si ma aruncam in lumea eroilor mei. Nu-i de mirare ca, dupa 3-4 ore de pascut, in jurul pomului aveai impresia ca au aterizat nave extraterestre: vaca pastea ea ce pastea, dar in forma de cerc, atat cat ii permitea lantul. Si nu stiu daca stiti asta dar nesimtitele de vaci ar baga in ele ca un politician dupa 4 ani de opozitie. Deci radeau iarba pana la cernoziom. Cateodata imi mai aduceam aminte sa o mut, in alta “locatie”. Cateodata, nu. (cred ca asa se explica si celebrele crop circles-vaci uitate de pusti care citesc noaptea, la lanterna, in lanul de grau; bine, mai trebuie sa explic ce ar cauta ei cu vacile in lanul de grau dar, nah, nu-s perfect).
Mai tarziu, atunci cand am mers la liceu, aveam legitimatie la biblioteca din oras. Trec peste mutra acrita de vreme a bibliotecarei ce statea ca un Cerber intre mine si bogatia din rafturi. Atunci cand vorbea semana cu coperta cartonata a cartilor lui Jules Verne, alea citite de mii de copii, o coperta care abia se mai tinea in cateva ate desirate. Mai multe carti, mai interesante. Doar ca nu le puteam lua acasa, le citeam in sala de lectura. Si muream de nervi pentru ca nu puteam sa fug cu ele afara, in iarba, sa ma trantesc la umbra salcamului si sa le citesc alene, cu un fir de iarba in gura, alungand furnicile curioase de pe pagini. Asa ca citeam chinuit, la o masa, incercand sa nici nu respir pentru ca imediat aparea harca de bibliotecara si ne shashaia de ne bagam toti in parchet de rusine. Din ce sa imi cumpar carti? Din alocatie? Mai tarziu nu m-au mai interesat cartile. Cel putin alea pe care le citeam in copilarie. Si sa nu credeti ca citeam doar Ciresarii sau te miri ce carte de copii. Nuu, eu citeam tot ce era cuvant scris. Pana si biografia lui Lenin. Nu conta ce carte era, daca ma prindea din primele pagini, nu o mai lasam din mana pana nu o terminam. Sunt convins ca am citit si multe prostii si chestii pe care trebuia sa le citesc mult mai tarziu. Dar uite ca nu am patit nimic. Acum nu mai am timp sa citesc, ma zbat zilnic sa produc banii necesari pentru “shaorma” (vorba lui Badea). Prefer sa scriu, atunci cand am timp, sa nu mi se anchilozeze creierul si fantezia de tot.
Asa ca, dragii mei, dupa cat text am scris si aici, va dati seama ca imi plac cartile. Mult de tot. Si, daca am posibilitatea, le cumpar pe toate. Ce daca sunt ieftine (in jur de 10 lei)? Sunt carti mai frumoase si mai de calitate la librarie, e adevarat. Dar ati vazut la ce preturi? Nu mi-ar ajunge salariul pentru a umple un sertar. Asa ca, saptamana viitoare, imi cumpar altele, chiar daca nu le va mai citi nimeni, niciodata.

Spectacolul face parte din seria de evenimente organizate de Casa de Cultura a Municipiului Oradea. Va avea loc la sala Filarmonicii de Stat Oradea, in 16 decembrie, de la ora 18.00 p.m..Biletele se gasesc la Filarmonica iar pretul unui bilet este de 15 lei. Banii vor fi directionati catre cumpararea de cadouri pentru copii.

Aşteptând Crăciunul se doreşte a fi un altfel de spectacol, menit să oferă o alternativă atât producţiilor de inspiraţie occidentală cât şi producţiilor autohtone folclorizate, care invadează spaţiul premergător celei mai încărcate perioade din an din punct de vedere al concentrării de sacralitate.

Nu numai că aceste producţii stau din păcate sub semnul kitsch-ul, fiind lipsite de mesaj artistic şi estetic, dar nici nu ne dau posibilitatea de a ne regăsi şi de a ne purifica pentru a putea primi una dintre cele mai importante sărbători creştine -Naşterea Mântuitorului– puternic grefată pe magia incantatorie a păgânismului perioadei din care face parte şi care culminează cu Anul Nou.

Sfârşitul de an coincide cu o reactualizare a cosmogoniei, cu refacerea Timpului Primordial, a timpului pur care exista în momentul Creaţiei. Spectacolul Aşteptând Crăciunul nu povesteşte doar de sfârşitul efectiv al unui anumit interval de timp şi de începutul unii alt interval, ci de anularea trecutului şi a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală, printr-o ardere simbolică suprapusă mesajului creştin.

Spectacolul propune un repertoriu de colinde precreştine, cântece de stea şi cântece religioase, culese şi transcrise de Grigore Leşe. Sunt colinde neabordate de alţi interpreţi, cu teme cosmogonice despre facerea lumii, colinde satirice, variate de Mioriţa corind din Transilvania, cântece de stea vestind Naşterea Mântuitorului auzite în vatra satului sau cântate pe front şi în prizonierat.

Îl însoţesc în scenă cinci voci feminine excepţionale cu timbre arhaice, care nu pot fi ascultate live decât în concertele semnate Grigore Leşe.

Aşteptând Crăciunul este un spectacol complex, de mare rafinament şi ţinută artistică, ce se adresează atât publicului iniţiat cât şi marelui public. Textele, liniile melodice şi concepţia spectacolului îi aparţin lui Grigore Leşe şi reprezintă rodul a peste 20 de ani de studiu şi cercetare în teren.

INTERPRETEAZĂ:
Grigore Leşe – voce, fluiere, dobă, toacă
Doina Lavric – voce, cobză
Teodora Şerban – voce
Zamfira Mureşan – voce
Lenuta Purja – voce
Lorena Nechifor – voce

REPERTORIUL ŞI CONCEPŢIA SPECTACOLULUI: Grigore Leşe

COSTUME: Victoria Zidaru

La ora la care scriu acest post (care ora s-ar putea sa fie diferita de ora la care voi cititi), pregatirile pentru celebra fasole cu carnat afumat de care am tot scris sunt in toi. Pana la urma, istoricii (si poate arheologii, daca ne raman oasele pe acolo de oboseala) vor constata ca au muncit 8 oameni, timp de aproximativ 16 ore. Spun 8 pentru ca nu ma pun pe mine la socoteala si pe ceilalti membri ai echipei de la Casa de Cultura. I-am pus la socoteala numai pe cei care au curatat si au tocat sutele de kilograme de ceapa, ardei, usturoi si alte ingredient care imi scapa acum din cauza de prea multa oboseala si cafea fara/cu zahar.
Azi am vazut 8 barbati lacrimand. Si nu se uitau la telenovele si nici la “Dansez pentru tine”. Nu, curatau ceapa pentru ca maine, de 1 decembrie, oradenii sa se poata bucura de 2000 de portii de fasole, gratis. Domnul Dan (fara blog) si Adi Hadean (cu blog) sunt sefi de “potera” si impart sarcinile in bucatarie. Ii recunosti dupa cutitele cele mai ascutite. Azi i-am tinut in priza cu cafele si cu pizza. Maine ii resuscitez cu Red Bull.

Am urmarit cateva comentarii pe net vis a vis de manifestarile de 1 decembrie. Exista cateva personaje…interesante. Citez, aproximativ, din memoria ram redusa ce ma caracterizeaza “fasole, gratis, in centru. Cat de umilitor! 1 decembrie ar trebui sa insemne altceva”. Am de zis urmatoarele:
-daca atatia oameni muncesc cu pasiune pentru ca acest moment sa fie posibil, eu zic sa ne bucuram de el sis a respectam munca unor oameni.
-eu mananc maine fasole, la fel vor face multi altii. Mie nu mi se pare umilitor. Este gratis pentru ca banii pentru aceasta manifestare vin din buget deci nu mi se pare normal sa mai cerem alti bani.
-e usor sa comentezi pe forumuri dar fara sa fii in stare sa oferi totusi o idée si o solutie financiara, logistica pentru realizarea acelei idei.
-sunt romanii chiar atat de acriti de viata incat nu se pot bucura de o Zi Nationala?
Cu toate acestea, maine va astept in centru, sa va bucurati de vreme buna (am comandat-o special) si de Ziua Nationala a Romaniei. La Multi Ani!

Tot trăind ceasuri atât de tragice la o vârstă la care alţi copii încă se joacă, inima mea nu mai rezista. Mai ales nu mai puteam s-aud vorbindu-se de împuşcături, de execuţii, de torturi. Îndată mă apucau nişte dureri de cap îngrozitoare. Şi aşa, în dimineaţa plecării noastre din Radovanu, cum mă feream de ţăranii care tot repetau aceleaşi grozăvii, prinsei totuşi ultimele cuvinte ale unei poveşti istorisite de un om, şi care-mi îngheţă sângele-n vine:

— … Şi bietul Marin nu era deloc de vină. Fusese pescar la Lăteni şi muncea pe ici, pe colo, tot cântând din fluier. L-au arestat pen’ că tot cânta peste tot năzbâtia aia-n care-i vorba de-o mămăligă cât nuca, pe care-o fereai cu măciuca să n-o ia copchii-n gheară. Va să zică era un istigator. Şi l-au împuşcat.

— Cred că-i vorba de taică-tău, făcu Ionel.

Credeam şi eu, dar n-am mai simţit nimic, decât că mi se golea pieptul, încet-încet. Şi, împleticindu-mă, m-am dus de m-am zvârlit în fundul căruţei ca o pisică lovită-n cap. De-abia mai târziu, când prietenul meu biciuia caii şi făcea căruţa să zboare peste câmpia însorită, mă agăţai de el şi-l întrebai:

— Încotro mergem, Ionele?

— În lume, Matache, cu ciulinii după noi!

Panait Istrati-Ciulinii Baraganului, una dintre cartile mele preferate, merita citita.
Un post scris, asa, fara nicio legatura cu nimic.

Editorialul din numarul 16 al revistei Business News.

Intr-o buna zi, aveam ce face dar nu aveam chef. Nu aveam chef de lucrurile care se impuneau a fi facute asa ca imi pierdeam vremea cu lucrurile care nu aveau niciun sens, la momentul acela. Adica citeam bloguri. Asa am ajuns sa citesc despre viata tihnita a unui tip din Bucuresti care, exasperat de convietuirea cu cateva milioane de romani (printre care, evident, ma aflu si eu), a plecat sa isi bronzeze carapacea umana taman unde si-a intarcat Lucifer pruncii: in Thailanda. Tipul si –a luat “un an sabatic”. Adica, pe limba noastra, a spus adio crizei, Romaniei, sefului, si-a inchiriat casa, si-a vandut masina si s-a decis sa nu faca absolut nimic timp de un an. Si cum, in Romania, nu poti nici macar sa stai degeaba fara ca un prost sa se impiedice de tine, omul s-a decis sa stea degeaba hat departe, pe o insula exotica.

Dupa ce am citit chestia asta m-am lasat pe spate in scaun, am inchis ochii, mi-am incrucisat degetele pe piept (nu chiar in genul – ipostaza rece si definitiva) si am zis, in sinea mea, “bravo, ma”!! Am adaugat la chestia asta putina invidie si putina revolta proletara (dupa gustul neamului nostru pacatos) si am inceput sa fabulez, cu ochii deschisi, la felul in care m-as duce si eu la capatul lumii, poate chiar si mai departe decat bucuresteanul fugitiv. Nu de tot (spre dezamagirea unora) ci doar asa, in plimbare prelungita, pret de vreo 360 de zile cat se poate de lungi (cu tot cu noptile aferente). Cat sa iau o gura de alt aer inmiresmat cu o alta realitate si cu o doza cat mai mare de normalitate. Cat sa capat o alta perspectiva asupra vietii si asupra rostului ei. Cat sa las problemele in urma si sa le vad de la departare, de la o foarte mare departare. In felul acesta, cine stie, poate le vad altfel si poate le gasesc si vreo rezolvare. Nu de alta dar simt ca ma zbat in mocirla cotidiana mai rau decat o musca in plasa lipicioasa a unui paianjen. Sunt satul de hiene care balesc la usa biroului meu, de cucuvele care imi bantuie noptile, de guzgani care imi rod cheful de viata, de rechini care ma vaneaza si de vulpi care ma sapa. Nu ati inteles descrierea aceasta? Poate o intelegeti pe urmatoarea caci sigur i-ati intalnit si voi pe cei descrisi: mojicii cu Q7 sau X6 ce “se urca” pe tine in trafic, semidoctii care iti dau lectii de moralitate si deontologie, oligofrenii ajunsi in functii publice, mitocanii de care te izbesti la film, imbecilii care ti se amesteca in treburi si iti incurca viata si, plutind detasat deasupra tuturor, regele neincoronat, demiurgul, maestrul zen, sensei-ul mizeriei umane, el…interlopul/hotul/wannabe roman, aceasta veritabila “talpa a iadului” inlantuita in aur de 24 de karate (mai nou si platina) ce raspandeste nu miros de pucioasa ci de parfum scump si ce isi oglindeste fata in pantofi de lac, la fel de scumpi. Il recunosti usor dupa tricoul mai mic cu doua numere care e atat de intins pe el incat tipa din toate cusaturile, dupa mersul parca afectat de o paralizie usoara a centrilor motori, dupa burta dezgustatoare care il impinge, incet dar sigur, spre o hernie de disc si dupa tipetele stridente si gestica extrem de elaborata.

Si, ca si cand asta nu ar fi de ajuns, traim intr-o tara plina de bingomani, de privitori la OTV, de fetite siliconate, botoxate si colagenate, de ghicitoare in laptop si de prostituate fruntase in intrecerile pe ramura si pe raion. Traim in tara in care decide prostia si in care admiram megalomania becaliana, suntem reprezentati de ebe si vadimi si avem asfalt cu termen de garantie mai mic decat salamul de Sibiu. Tara meniului-pensiune si a Loganului tuning, tara cu cate 2 plasme si lcd-uri pe cap de locuitor dar fara autostrazi. Si as putea sa o tin asa pana as umple un top de hartie dar ce folos? Stim cu totii ce hram purtam si ce pacate ducem in spate, nu?

Bravo, frate, pentru ca ai scapat, cel putin pentru o vreme, de toate acestea! Bravo pentru ca ai avut puterea sa spui “stop” si “de la capat”. Asa i-as spune bucuresteanului care sta acum pe o plaja cu nisip fin si cu palmieri extrem de verzi. Bine, i-as spune asta daca as merge in acelasi loc dar, cum o sa ajung eu acolo atunci cand isi va termina Becali doctoratul in filozofie, nu prea cred ca o sa ii spun prea curand ce cred eu despre aventura asta. Dar am un dor de duca….hmmmm!!

<>

Sambata, 07.11.2009, de la ora 18.30 p.m., parcare Independentei, concert Holograf.
Enjoy, chiar daca e “cantare electorala”.

<>

Nu o sa mai scriu, o vreme, pe blog.
Intre timp, Toamna Oradeana va asteapta cu 2 weekend-uri de sarbatoare si cateva zeci de spectacole de teatru.
-2,3,4 octombrie, Parcul 1 Decembrie, concert cu ansambluri folclorice din Bihor, Sibiu, Hunedoara, Timis, Salaj
-9,10,11 octombrie, Parcarea Independentei, concert cu KFT, ZANZIBAR (HU), David Bryan (GB) Luca Virago (IT) DJ Chrome, Scoala Francisc Hubic, Fly Project, Adrian Eftimie, Sistem, Anna Lesko, Voltaj.
Amanunte aici.

<>

Frank Sinatra – That’s Life
That’s life, that’s what all the people say.
You’re riding high in April,
Shot down in May
But I know I’m gonna change that tune,
When I’m back on top, back on top in June.

I said that’s life, and as funny as it may seem
Some people get their kicks,
Stompin’ on a dream
But I don’t let it, let it get me down,
‘Cause this fine ol’ world it keeps spinning around

I’ve been a puppet, a pauper, a pirate,
A poet, a pawn and a king.
I’ve been up and down and over and out
And I know one thing:
Each time I find myself, flat on my face,
I pick myself up and get back in the race.

That’s life
I tell ya, I can’t deny it,
I thought of quitting baby,
But my heart just ain’t gonna buy it.
And if I didn’t think it was worth one single try,
I’d jump right on a big bird and then I’d fly

I’ve been a puppet, a pauper, a pirate,
A poet, a pawn and a king.
I’ve been up and down and over and out
And I know one thing:
Each time I find myself laying flat on my face,
I just pick myself up and get back in the race

That’s life
That’s life and I can’t deny it
Many times I thought of cutting out
But my heart won’t buy it
But if there’s nothing shakin’ come this here July
I’m gonna roll myself up in a big ball and die
My, My

Nu, azi nu postez clip-uri cu romani care ne aduc zambetul pe buze.
Azi am un clip…”THE CLIP”…primul pe care l-am vazut vreodata. In 1990, pe o caseta VHS, la finalul unui film cu Bruce Lee. Peter Gabriel si Kate Bush – Don’t Give Up. Ah, amintirile…
Se spune ca “tinerii traiesc cu sperante iar batranii cu amintiri”. Oare unde ma incadrez acum? Bine, se mai spune si ca “batranii dau sfaturi bune pentru ca nu mai pot da exemple rele”, ceea ce inseamna ca puteti sa imi solicitati, cu maxima incredere, sfaturile.
Care e primul clip pe care l-ai vazut? Sau prima melodie de la radio…
<>

Postare si sfaturi pentru cei multi, in nevoie, care isi pierd noptile pe aici, cautand raspunsuri ce nu exista.
Play si citeste:

<>

“Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi.”

Poate ai citit cartea, poate recunosti citatul. E din “Marile speranţe”, Charles Dickens.
Daca nu ai citit-o, fa bine si caut-o. E pentru noptile acelea prea lungi si prea singuratice. Stii tu, noptile acelea in care nu vrei sa adormi pentru ca stii ce vei visa si stii ca nu exista nimeni si nimic care sa te faca sa te simti mai bine. E pentru noptile acelea care par sa nu se mai termine si pentru zilele acelea care nu vrei sa mai inceapa.

Stii, cititorule, iti vorbesc asa…personal. Nu vreau sa ma formalizez. Simt ca te cunosc.
Stiu prin ce treci. Stiu ca doare mai mult decat ar putea cuvintele sa descrie, stiu ca alternativa aceea, stii tu care, nu iti mai pare atat de groaznica daca ar putea opri ceea ce simti. Stiu ca iti inchizi ochii dar lacrimile nu vor sa te asculte si isi gasesc drumul pe fata ta. Stiu ca rasfoiesti albume cu poze, ca dormi cu telefonul pe perna, ca mergi pe carari comune. Stiu ce cauti dimineata si stiu ce astepti seara. Stiu de ce iti lasi pantofii in mijlocul holului, stiu ce ti se pare ca vezi, de o suta de ori pe zi. Stiu cum iti ascunzi de lume disperarea si durerea. Stiu ce speri si stiu de ce iti este frica. Stiu ca nu mai crezi, ca nu mai vrei sa crezi si crezi ca nu vei mai vrea. Stiu cum te-ai pierdut pe tine in speranta ca il vei dobandi pe celalalt. Stiu ca esti gol si pustiu. Stiu ca ai dat si ai pierdut, acum, totul.
Lasa-ma sa nu iti spun ce vrei sa auzi de la mine. Ce rost are? Doar vorbe goale.
Lasa-ma, in schimb, sa iti spun ca timpul le va rezolva pe toate si, peste ani si ani, imi vei da dreptate. In ziua in care cineva iti va rispi parul cu degetele rasfirate, isi va lipi buzele de ochii tai si iti va spune “multumesc”. Nu conteaza pentru ce. Dar tu vei zambi din nou, te vei simti la locul tau, fericit. Vei simti ca totul a avut un rost si nu vei regreta nimic.

Atunci vei sti ca am avut dreptate. Pana atunci…rezista, aduna-te si…mai treci pe aici!
O noapte frumoasa!