MULTUMIRI

De cateva zile incoace, blogul subsemnatului cunoaste noi vizitatori, in numar de cateva sute. Am observat ca si pe site-ul Bihoreanul e trafic intens. Eu nu am revenit asupra subiectului si nici nu ma mai intereseaza sa o fac. Nici macar nu am raspuns prin comentarii celor care au avut ceva de zis. Oricum nu are niciun sens. Simt insa nevoia sa le multumesc celor care sunt alaturi de mine, mai ales ca sustinerea asta vine si de la persoane de la care nu asteptam asa ceva. Sunt convins ca si colegii care « nu ma inghiteau » au intrat pe blog. Cu toate acestea, e prima data cand nu am comentarii rautacioase de la ei, desi aveau sansa sa faca asta sub protectia anonimatului conferit de internet. Ceea ce inseamna ca nu am scris bazaconii si ei stiu ca am dreptate. Cei care au comentat negativ, sunt pe langa subiect, ca de obicei. Este evident faptul ca sunt suparat. Supararea mea tine de personajele pomenite in posturile anterioare, personaje care, in ciuda insistentelor mele si ale multor alti colegi, de a face altfel treaba in radiouri si televiziune, ne-au ignorat intotdeauna. Ne-au ignorat ideile si propunerile pana la momentul in care am abandonat si noi gandul ca putem schimba ceva. Interesul lor pentru a face radiourile acestea si televiziunea aceasta sa mearga bine a fost mic, spre deloc. Iar in conditiile in care s-a umplut haznaua, au picat de fraieri si sunt aratati cu degetul angajatii care “nu si-au facut treaba”. Culmea, nu am auzit sa fi fost concediat niciunul din acesti “profesionisti manageri”. Lor nu li s-au scazut salariile. Cel mai elocvent exemplu pentru lipsa de interes este referatul prin care ceream sa ni se aprobe bugetul necesar cumpararii unui domeniu de internet pentru emisiunea matinala. Pentru ca aveam nenumarate sugestii de la ascultatori sa facem cumva sa fim pe internet. Pagina web urma sa fie facuta de un coleg, gratis. Credeti ca ne-au dat cei 30 dolari necesari cumpararii acestui domeniu ? Va las sa ghiciti. Ei bine, eu am refuzat sa fiu aratat cu degetul. Nu din vina mea s-a stricat jucaria (asa cum zicea un prieten). Faptul ca am ales sa scriu pe blog despre ceea ce s-a intamplat este motivat de orgoliul care m-a impins si sa demisionez. Orgoliul omului care nu vrea sa fie palmuit pentru o vina care nu ii apartine. Ok, am de suferit acum, ma plimba de o saptamana dupa nota de lichidare, nu mi-au dat zilele de concediu necesare casatoriei, probabil o sa imi retina salariul pentru obiecte de inventar ridicole de genul cana primita in 2004, m-au amenintat (prin intermediari) ca ma dau in judecata. Ma simt cel putin flatat de faptul ca atatia oameni sunt preocupati de mine, se framanta, stau zilnic si se gandesc ce rau sa imi cauzeze. Poate ar trebui sa aiba totusi si alte preocupari. Cel putin asa as dori eu sa faca angajatii mei daca m-as numi Micula. Mai nou, tot prin intermediari, si directorul Florin Tofan ma ameninta ca ma da in judecata. Il anunt si pe aceasta cale ca nu am spus lucruri pe care nu le pot dovedi. Nu pentru ca as avea o memorie foarte buna ci pentru ca am o arhiva foarte buna. Dar, vorba poetului, “bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi”. Partea buna a problemelor acestea e legata de faptul ca, in ultimele zile, am primit aprecierea multor oameni si cateva oferte de munca. Ceea ce ma face sa sper ca mai exista oameni onesti, integri si profesionisti.