ADIO…BANCA!

Ma uitam la televizor, becul stins, film de groaza. Din ala rau, cu tipete, drujbe si topoare implicate in in fuga dupa eroina principala, genul de film care se poate lasa cu vise umede. Si cand spun umede, nu ma gandesc la placeri nocturne ci la frica. In fine, ora 20.30 (cam asa, ca nu stateam cu ochii pe ceas, eram preocupat de unu’ care o felia julienne pe una, dupa cum ziceam anterior). Fratilor, cand era incordarea mai criminala si suspansul mai gros decat smantana de bivolita (daca se face smantana din laptele stimatelor rumegatoare), ce credeti???? Zbarnaie telefonul langa mine!! Am sarit cam de doua degete in sus din pat, am scapat telecomanda si, potolindu-mi cu greu bataile inimii, am spus timid “alo”.

-Buna seara, sunt Cutareasca de la firma cutare, din Bucuresti! M-o luat tare!
-Buna seara, zic eu, incercand sa imi aduc aminte daca am avut vreo treaba cu firma respectiva.
-Sunteti domnul Flavius Bunoiu?
-Da.
-Va rog sa imi spuneti adresa dumneavoastra si data nasterii, ma loveste verbal mimoza, fara preaviz.
-Poftim? Cum adica sa va zic adresa mea si data nasterii? Care ar fi scopul? Déjà intrasem in alerta.
-Deci va rog sa imi spuneti, este vorba de o relatie contractuala dumneavoastra si vreau sa imi confirmati ca sunteti domnul Flavius Bunoiu, zice ea intepata, obisnuita sa vorbeasca zilnic la telefon cu teparii ratelor cu buletinul.
-Relatie contractuala cu cine, cu firma dumneavoastra? Nu cred si, da, pot eu sa va confirm ca sunt Flavius Bunoiu, eu sunt la telefon. Aici incepeam sa ma enervez deja.
-Deci nu va pot spune cu cine pana nu imi confirmati ca sunteti dumneavoastra la telefon!
-Doamna draga, puneti-va in locul meu, va suna un barbat aiurea, seara, si va roaga sa ii dati adresa dvs si data nasterii; faceti asta? Si daca nu vreti sa imi spuneti, atunci de ce m-ati deranjat?
-Deci aici este vorba despre altceva, va informez ca am acces la toate datele dumneavoastra si vreau doar sa va verific, pareaza ea, convinsa de frica ce imi rodea mie maruntaiele.
-Atunci, daca aveti toate datele, trimiteti-mi o vedere postala, ca se apropie ziua mea. Si aceasta conversatie s-a incheiat pentru ca imi irositi timpul, nu am chef de prostii la telefon!! Mai aveam un pic si ii “rupeam fashul”.
-Aaa, atunci haideti ca incep eu si continuati dumneavoastra: sunteti nascut in…si locuiti pe strada….?
-Da, doamna, ati vazut ca puteti?! Zic eu ironic.
-Deci va sun in legatura cu un card Raiffeisen la care inregistrati o datorie de 22 de lei. Stiati?
-Nu, nu stiam dar multumesc ca mi-ati spus. Atat?
-Cand veti plati?
-Cand voi avea vreme si chef sa trec pe la banca pentru 22 de lei.
-Sa stiti ca putem sa va raportam la Biroul de Credit, pluseaza ea fara sa stie ca eu am centura neagra in datorii.
-Apai luati un numar la coada, doamna, ca nu ati fi prima. Si daca tot vreti sa ma amenintati, gasiti ceva mai serios decat Biroul de Credit!! Macar o poza cu vreo fosta prietena. Vreun test ADN, ceva serios, acolo.
-Ce sa transmit bancii, zice ea vazand ca nu are pe cine impresiona.
-Sanatate, multa sanatate!!

Si acum povestea cardului buclucas: atunci cand am primit cardul de salariu, am primit si un alt card (de cumparaturi, gratuit) pe care nu l-am folosit niciodata, pe motiv ca nu am avut nevoie de el. Si apoi am uitat si PIN-ul. Deci habar n-am unde e. Pe cardul respectiv s-or fi adunat 22 de lei, comisioane din alea ciudate si inexplicabile de-ale bancii). Nicio problema, platesc suma aia ridicola. Si daca nu o platesc la timp, care e problema?? Puneti dobanda la dobanda pana se transforma in 100 de lei. Candva tot voi plati, nu? Sunt banii lor, corect, nu am nimic de zis. Nici mie nu mi-ar conveni sa am bani de luat din diverse parti. Dar, in mod cert, nu incerc sa imi recuperez banii in modul in care o fac cei de la banca.
Dar, dragii mei bancheri de la Raiffeisen, cand va puneti tufele de Venetia sa ma sune la 20.30 seara si sa faca istericale cu mine la telefon, pe mine m-ati pierdut de musteriu. De departe cea mai agresiva si mai nesuferita banca. Nu le puneti pe zapacite sa sune la 20.30 p.m. sa ma intrebe de ce dracu nu va platesc eu cei 22 de lei!! Poate fac baie cu spuma, poate mananc, poate fac origami, nu am chef de voi. Eu nu sun pe nimeni la ora aceea. Nici macar prieteni daca nu stiu sigur ca ii deranjeaza sau nu. Nu au toata ziua la dispozitie? Nu pot suna in cadrul unui program civilizat? Sau care e faza, ma speriati daca sunati la ora acea? Sperati sa ma prindeti pe jumatate lobotizat si sa semnez un ordin de plata la 9 seara, impresionat de o fatuca aroganta? Dar voi va permiteti. Si pentru o suma ridicola. Sunt convins ca tremura tot Consiliul Director de teama ca nu voi plati. Falimentul este iminent, asa se striga pe coridoare, nu? Mai invatati de la alte banci, ca aveti ce.
Relatia mea cu banca aceasta a fost destul de lunga (si uneori chiar personala, date fiind anumite persoane apropiate care au lucrat acolo) dar mi-am propus ca de la 1 sa ma las…de sportul de a fi clientul acestei banci. Pentru ca asta e cea mai buna razbunare: sa nu va mai fiu client. Si sa mai spun si altora ce li se va intampla.

P.S.1: In cazul in care v-ati vandut creantele la cine stie ce firma de 22 de lei din Ferentari, de recuperatori, atunci ar fi bine sa va ganditi sa le cumparati inapoi. Nu de alta dar poate va intereseaza aspectul ca veti recupera cei 22 de lei dar veti pierde un client. Pentru ca sunt “profi” baietii.
P.S.2: Mai am un card, cu datorii mult mai mari. Pentru ala nu m-ati sunat inca. Astept. Va recomand ora 5, dimineata, la craparea zorilor.

Hai, “sa reusim impreuna”! Si la mai mare!

ASTEPTAND CRACIUNUL

Spectacolul face parte din seria de evenimente organizate de Casa de Cultura a Municipiului Oradea. Va avea loc la sala Filarmonicii de Stat Oradea, in 16 decembrie, de la ora 18.00 p.m..Biletele se gasesc la Filarmonica iar pretul unui bilet este de 15 lei. Banii vor fi directionati catre cumpararea de cadouri pentru copii.

Aşteptând Crăciunul se doreşte a fi un altfel de spectacol, menit să oferă o alternativă atât producţiilor de inspiraţie occidentală cât şi producţiilor autohtone folclorizate, care invadează spaţiul premergător celei mai încărcate perioade din an din punct de vedere al concentrării de sacralitate.

Nu numai că aceste producţii stau din păcate sub semnul kitsch-ul, fiind lipsite de mesaj artistic şi estetic, dar nici nu ne dau posibilitatea de a ne regăsi şi de a ne purifica pentru a putea primi una dintre cele mai importante sărbători creştine -Naşterea Mântuitorului– puternic grefată pe magia incantatorie a păgânismului perioadei din care face parte şi care culminează cu Anul Nou.

Sfârşitul de an coincide cu o reactualizare a cosmogoniei, cu refacerea Timpului Primordial, a timpului pur care exista în momentul Creaţiei. Spectacolul Aşteptând Crăciunul nu povesteşte doar de sfârşitul efectiv al unui anumit interval de timp şi de începutul unii alt interval, ci de anularea trecutului şi a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală, printr-o ardere simbolică suprapusă mesajului creştin.

Spectacolul propune un repertoriu de colinde precreştine, cântece de stea şi cântece religioase, culese şi transcrise de Grigore Leşe. Sunt colinde neabordate de alţi interpreţi, cu teme cosmogonice despre facerea lumii, colinde satirice, variate de Mioriţa corind din Transilvania, cântece de stea vestind Naşterea Mântuitorului auzite în vatra satului sau cântate pe front şi în prizonierat.

Îl însoţesc în scenă cinci voci feminine excepţionale cu timbre arhaice, care nu pot fi ascultate live decât în concertele semnate Grigore Leşe.

Aşteptând Crăciunul este un spectacol complex, de mare rafinament şi ţinută artistică, ce se adresează atât publicului iniţiat cât şi marelui public. Textele, liniile melodice şi concepţia spectacolului îi aparţin lui Grigore Leşe şi reprezintă rodul a peste 20 de ani de studiu şi cercetare în teren.

INTERPRETEAZĂ:
Grigore Leşe – voce, fluiere, dobă, toacă
Doina Lavric – voce, cobză
Teodora Şerban – voce
Zamfira Mureşan – voce
Lenuta Purja – voce
Lorena Nechifor – voce

REPERTORIUL ŞI CONCEPŢIA SPECTACOLULUI: Grigore Leşe

COSTUME: Victoria Zidaru

DESPRE OAMENI

S-au terminat evenimentele ocazionate de 1 decembrie, Ziua Nationala a Romaniei. Evenimente organizate de Primarie prin Casa de Cultura a Municipiului pe care, cu onor, o “reprezentez”. Imi revin cu greu din oboseala si din stressul lucrurilor care pot sa mearga prost in orice moment. Nu a mers nimic prost, defilarile si discursurile s-au tinut, vremea a fost senzationala pentru aceasta perioada, fasolea s-a gatit, s-a impartit, concertul a avut loc. Totul a decurs conform planului. Insa durerea de cap vine in urma concertului petrecut in fapt de seara. Ceea ce ar fi trebuit sa fie un cadou frumos pentru oradeni, a devenit, pentru mine cel putin, inca o ocazie sa constat ca omul devine fiara, in anumite circumstante.
Povestea e simpla: concert cu Ansamblul Crisana si, cap de afis, parintele Cristian Pomohaci. Intrare libera. Am incercat sa tin ocupate cateva locuri pentru cei care m-au sunat, pentru prieteni, langa pupitrul sunetistului. Credeti ca am putut? S-au napustit lacustele peste mine, cu fete abrutizate si schimonosite de ura, m-au injurat, m-au scuipat, m-au calcat in picioare, m-au inghiontit, totul pentru cele cateva locuri pe care incercam sa le tin ocupate. Degeaba am incercat sa le vorbesc, nu am avut cu cine sa discut. Numai ochi injectati si spume la gura. Oameni in varsta care se plang, oricui este dispus sa asculte, ca nu sunt respectati, ca tineretul de azi este depravat samd. O gloata de oameni incapabili de a rationa. Jur ca mi-a fost frica pentru ceea ce s-ar putea intampla. Pur si simplu, cei care navaleau peste scaune, pareau dementi, cuprinsi de o furie si o agresivitate iesita din comun. Am organizat, de-a lungul timpului, nenumarate evenimente. Am participat la altele, la fel de multe. Dar niciodata nu am trait asa ceva. In urma concertului de aseara au ramas scaune rupte, tapiterie sfasiata, seminte, sticle sparte de vin si bere, pufuleti, sucuri varsate, mancare si multe altele. De parca am fi avut in sala cateva sute de oameni din epoca de piatra.
Aceiasi oameni, la indemnul parintelui Pomohaci, au cantat smeriti pricesne, “O, ce veste minunata”, au spus in cor Tatal Nostru, si-au facut cruci largi, cu doua maini si s-au vazut spalati de pacate. Probabil, in mintea lor, aia putina, s-au considerat niste adevarati crestini si niste evlaviosi. Si au plecat acasa foarte multumiti, in sinea lor, ca au participat la un asemenea eveniment care siguuuuuurr i-a mai ridicat o treapta intru mantuire.
Nu ma plang foarte tare, doar constat si povestesc. Despre natura umana. La cate dezamagiri am avut anul acesta, una in plus sau in minus, nu mai conteaza foarte mult si nu imi aduce decat un alt zambet trist in coltul gurii. Dar, spre deosebire de dezamagirile pe care nu am cum sa le tratez, pe aceasta o voi combate de acum incolo. Cum? Foarte simplu. Concertele organizate in sala, de acum inainte, vor fi taxate. Cu bilet, in mod ordonat, cu jandarmi la usa si cu exact atatea persoane cate scaune avem disponibile. Cine nu isi permite o suma modica pentru a vedea un artist la treaba, sa stea acasa si sa se uite la OTV.
In acest spirit, in 16 decembrie, de la ora 18, in sala Filarmonicii, Casa de Cultura a Municipiului Oradea organizeaza un concert cu Grigore Lese, “Asteptand Craciunul”. Un artist autentic ce merita vazut. Pentru acest concert vom pune in vanzare exact 368 de bilete la pretul de 15 lei. Banii obtinuti vor fi folositi pentru a cumpara cadouri pentru copii, cu ocazia sarbatorilor de iarna.
Sa auzim de bine!

LA MULTI ANI, ROMANIA!

La ora la care scriu acest post (care ora s-ar putea sa fie diferita de ora la care voi cititi), pregatirile pentru celebra fasole cu carnat afumat de care am tot scris sunt in toi. Pana la urma, istoricii (si poate arheologii, daca ne raman oasele pe acolo de oboseala) vor constata ca au muncit 8 oameni, timp de aproximativ 16 ore. Spun 8 pentru ca nu ma pun pe mine la socoteala si pe ceilalti membri ai echipei de la Casa de Cultura. I-am pus la socoteala numai pe cei care au curatat si au tocat sutele de kilograme de ceapa, ardei, usturoi si alte ingredient care imi scapa acum din cauza de prea multa oboseala si cafea fara/cu zahar.
Azi am vazut 8 barbati lacrimand. Si nu se uitau la telenovele si nici la “Dansez pentru tine”. Nu, curatau ceapa pentru ca maine, de 1 decembrie, oradenii sa se poata bucura de 2000 de portii de fasole, gratis. Domnul Dan (fara blog) si Adi Hadean (cu blog) sunt sefi de “potera” si impart sarcinile in bucatarie. Ii recunosti dupa cutitele cele mai ascutite. Azi i-am tinut in priza cu cafele si cu pizza. Maine ii resuscitez cu Red Bull.

Am urmarit cateva comentarii pe net vis a vis de manifestarile de 1 decembrie. Exista cateva personaje…interesante. Citez, aproximativ, din memoria ram redusa ce ma caracterizeaza “fasole, gratis, in centru. Cat de umilitor! 1 decembrie ar trebui sa insemne altceva”. Am de zis urmatoarele:
-daca atatia oameni muncesc cu pasiune pentru ca acest moment sa fie posibil, eu zic sa ne bucuram de el sis a respectam munca unor oameni.
-eu mananc maine fasole, la fel vor face multi altii. Mie nu mi se pare umilitor. Este gratis pentru ca banii pentru aceasta manifestare vin din buget deci nu mi se pare normal sa mai cerem alti bani.
-e usor sa comentezi pe forumuri dar fara sa fii in stare sa oferi totusi o idée si o solutie financiara, logistica pentru realizarea acelei idei.
-sunt romanii chiar atat de acriti de viata incat nu se pot bucura de o Zi Nationala?
Cu toate acestea, maine va astept in centru, sa va bucurati de vreme buna (am comandat-o special) si de Ziua Nationala a Romaniei. La Multi Ani!

GUEST POST

Tu ce vezi atunci cand te uiti in oglinda? Esti convins ca vezi ceea ce vad si altii la tine? In afara de lucrurile mai mult decat evidente. Ceea ce crezi despre tine se potriveste cu ceea ce cred altii despre tine? Unde e adevarul? Care e adevarata ta fata?
Am fost curios si acum trebuie sa respect promisiunea de a publica descrierea, oricare ar fi fost ea.
Mai jos, guest post…special guest post!

Bunoiu. L-ati vazut vreodata razand? Probabil ca nu, mai degraba, l-ati auzit pe la emisiunile lui de la radio. Recunosc, si eu i-am auzit rasul, inainte sa i-l vad. M-a molipsit, am ras ca un copil cand se joaca in nisip cu un catel care sare intr-una.

E dificil sa vorbesti despre un om pe care il cunosti atat de putin si despre care stii deja atat de multe. De exemplu, sunt fascinata de fascinatia lui pentru arcuri, de expresia fetei lui in momentul in care imi explica modul de functionare si utilitatea fiecarui buton. Caci da, arcurile au tot felul de butoane, agatatori, fire si curbe, puse in locuri ascunse, dar, totusi, lasate la vedere. Intocmai ca o femeie.

Poate ca de aia Bunoiu se pricepe la femei. Le gaseste butoanele si agatatorile cu ochii inchisi, fara efort. Si chiar daca sunt apoi lasate in urma, ele raman acolo undeva, cu dorinta netagaduita de a reveni. Sagetile pe care le foloseste sunt doar niste cuvinte, care ies pe o gura care are mereu un zambet, pe colt.
Cateodata nici nu are nevoie de cuvinte. La cata energie are, ma si mir ca-si gaseste uneori timp sa se opreasca, sa fumeze in liniste si sa priveasca felul in care se ridica fumul tigarii. Alteori ma priveste, pur si simplu, si stiu ce e in mintea lui. Stiu cand ma doreste sau cand vrea sa fug sa fac cu totul altceva.

Cand imi povesteste despre viata lui la radio, i se aprinde o lumina in ochi. Atunci devin atenta si ii sorb cuvintele cu aviditatea omului care simte pasiunea celuilalt. Si devin geloasa pe meseria lui, pentru ca l-a inlantuit atat de tare, pentru ca i-a dat atat de multe, pentru ca i-a dedicat atatea clipe. Si ma intristez pentru ca, intocmai ca o femeie histrionica, a luat tot si n-a mai dat nimic in schimb.

Sunt momente in care e trist, in care pofta de viata i se stinge intocmai ca o lumanare care a ars prea mult. Are tendinta sa se uite in urma si sa regrete unele decizii sau, mai rau, sa bagatelizeze unele momente proaste ale vietii lui. Dar, de cele mai multe ori, isi ridica privirea si atunci vad cat e el de puternic, de fapt. Cat mai are de oferit, char daca el nu stie inca.

Voi avea o mare fericire cand il voi vedea implinit.

OTV-IZARE DAR SA STIM SI NOI

Nu fac un secret din faptul ca nu ma mai uit la televizor de cateva luni bune. Functioneaza, amandoua, in fiecare zi. Mai mult cu scop ambiental, sa fie galagie in casa. De urmarit nu urmaresc nimic, trec pe langa ele ca pe langa fotolii. Mai mult ma uit la televizorul vecinului de vis-avis, atunci cand ies pe balcon, la o tigara daunatoare. Vecinul se uita in fiecare seara la OTV. E maniac. Sau poate e dependent. E incredibila otv-izarea asta a Romaniei.
Am incercat azi sa ma uit la televizor, totusi. Si zic in sinea mea “la ce sa ma uit, la ceva vesel, nu?” Si ma uit la Happy Hour, aia a lui Maruta.
Spuneti-mi cum vreti dar eu gandesc simplu: ma, baiatule, daca ti-au botezat astia emisiunea Happy Hour, pai fa-ma sa rad, fa-ma sa ma tavalesc pe laminate, zi ceva, baga o gluma, fa un artificiu! Nu! Astia vorbeau de divortul unora, de cum el i-a rupt nevestei mana, de cum ea si-a batut copiii, cum s-au inselat, si alte cele. Ma uit pe site, in arhiva emisiunii, ca poate asta o fi fost ceva exceptie. Alte emisiuni: ucigasul Mihaelei Runceanu, divortul lui Adrian Enache, moartea caprioarei, etc. Dupa umila mea parere, daca emisiunea se numeste happy…nu ar trebui sa ma amuze? Sau macar sa ma faca sa crap un zambet? Adica, daca urmaresc un film, iaca Titanic de exemplu, ma astept sa vad Titanicul, ca doar de aia se numeste asa, nu? Nu ma astept sa vad o luntre nenorocita care se izbeste de un ciot de lemn. Cum ar arata Leo si Kate, inghesuiti in copaie, pe Cris?
In fine, daca si Pro Tv s-a prostit de dragul audientei, mie imi vine sa imi trag singur un picior in gura si promit sa ma uit din nou in 2010 la programe romanesti

POFTITI LA MASA

Hadean e singurul barbat (pe care il cunosc eu indeaproape) si care nu se supara atunci cand il trimite consoarta…la cratita. Si, cum sunt un profitor notoriu, m-am gandit sa ii folosesc priceperea pentru a da de mancare la aproximativ 2000 de oradeni. Si cum, in vara, nu am reusit sa punem la jar niste frigarui uriase pe stil argentinian, am revenit cu o iahnie de fasole cu carnati, in proportii pantagruelice (sau pentagruelice, dupa cum zicea un fost coleg de-al meu).
Azi am fost in lume sa comand ingredientele. Totul este aranjat iar munca mea se incheie in fata ceaunului furnizat de Garnizoana Oradea. Cu farfuria in mana, evident. Nu ca m-as da inapoi de la munca dar, la cata ceapa am comandat (cam 100 de kilograme), nu as vrea sa fiu acolo cand vor plange cei 6 bucatari cu lacrimi de crocodil. Asa ceva nu o sa vezi nici in emisiunile Andreei Marin. Daca revine “pe sticla”. Ceea ce, orice om cu mintea sanatoasa, nu isi doreste.
In orice caz, in 1 decembrie, in fata Primariei va fi nebunie. De la ora 18.00, la Casa de Cultura a Sindicatelor, dam si petrecerea de rigoare, cu Ansamblul Crisana si, invitat de onoare, Cristian Pomohaci. Intrarea este libera.

PS: Dat fiind specificul mancarii, ma voi gandi de doua ori inainte de a-mi aprinde o tigara.

Reteta dupa care gatim e aici:

Programul zilei de 1 decembrie e aici:

CUM SA DEVII INVIZIBIL

Cautam idei pentru un post interesant, legat de sfaturi. Unde ? La televizor. Da, stiu, mare greseala. In zece minute am reusit sa aflu doar ca Barbara Blade foloseste Lady Speed Stick si ca “majoritatea agentilor straini intra prin gura” (asta dintr-o reclama la Actimel). Rupta din context, fraza suna senzational. Iar Barbara Blade ce naiba ar putea sa foloseasca, aftershave?!
Grele probleme. Si complexe, de asemenea. Asa ca am luat hotararea sa va scriu ceva cu adevarat util: “sfatul pentru cei care doresc sa devina invizibili”. Se numeste “sfatul” (la singular) pentru ca este doar unul dar foarte important: Dragii mei, atunci cand vreti sa circulati incognito… folositi o Daciaaaa!
Daca folosesti un astfel de mijloc de locomotie, nimeni nu te va vedea vreodata. Pur si simplu vei deveni invizibil. Poti sa te agiti cand si cat vrei in masina, nimeni nu se va astepta sa fii intr-o astfel de minune pe roti. Si chiar daca te vor observa, vor crede ca vederea le joaca feste. Poti sa faci semne disperate cu farurile, poti sa dai din maini ca apucatul, poti sa scoti capul pe geam…nimeni nu te va recunoaste!
De preferat, masina trebuie sa fie una produsa intre anii 80-90. Daca te dai cu una foarte veche, lumea va intoarce capul dupa ea, ca dupa o piesa de muzeu. Ceva de genul “frate, uite ca mai merge inca”. Acum recunoasteti cinstit, si voi ati intoarce capul pe strada daca ati vedea…un mamut, de exemplu, nu?
Alte avantaje ale daciei model 80-90, pe langa cel evident, de low profile:
-dacia poate fi lasata deschisa, orice valori ai avea in portbagaj sunt in siguranta (eventual vei gasi un om al strazii dormind pe bancheta din spate).
-dacia se repara ieftin, deci nu trebuie sa iti faci griji pentru gropi si capace de canal (ca doar nici ele, gropile adica, nu isi fac griji pentru tine).
-dacia este singurul automobile care isi dubleaza valoarea atunci cand urci la volan (datorita hainelor si telefonului mobil din buzunar).
-dacia nu are nevoie de casco ( este imposibil de avariat, furat sau vandalizat…nimeni nu are interes pentru asta)
-dacia nu este ridicata de masinile Primariei pentru parcare aiurea (risca sa ramana cu ea pe cap ca e mai mare amenda decat valoarea masinii).
-dacia nu primeste amenda pentru parcare fara tichet (unele nu au stergatoare si politistii nu au unde sa puna procesul verbal).
-dacia are prioritate in orice intersectie, indiferent de semnele de circulatie (nimeni nu risca sa fie lovit de o masina care, dupa toate probabilitatile, nu are nici RCA).
P.S. Stiu toate astea pentru ca am o Daciaaaaaa! 

THAT IS THE QUESTION

Ma gandeam sa dau glas, cerneala sau enter unei rubrici noi-noute: raspunsuri pentru cititori. Sau ceva de genul “cititorul intreaba, Google ii raspunde”. Nu de alta dar, la capitolul “search engine terms” stam iarasi foarte bine. Romanii, din cauza crizei care le ocupa timpul cu altceva decat munca, intreaba si se intreaba tot felul de bazaconii. Ceea ce este si mai ingrijorator este faptul ca Google ii trimite la mine pe blog, in cautarea raspunsului. Deci o sa ajung un fel de Pitie a blogurilor. Asa sa fie! Sa trecem in “revista” cateva intrebari care ii chinuie pe compatriotii nostri (si raspunsurile pe care le-as da eu, in mod direct, in noua rubrica).

I.cum sa realizez o reclama?
R: de obicei cu bani si cu idei. Daca nu ai bani, ar fi buna si o mega idée.

I.la ce nr de telefon pot suna la favorit?
R.te roade foamea de manele, huh?

I.sa ma feresc de prieteni?
R.Numai daca isi iubeau foarte mult sotia atunci cand tu…stii tu…

I.cactusul aduce ghinion?
R. numai daca iti cade in cap. Cu tot cu ghiveci. Sau daca te asezi pe el.

I.ce se intampla daca cumperi o rovinieta?
R. nu are efecte secundare dar noi, cei care nu cumparam, o sa radem de tine.

I. ce inseamna mediocru?
R. intreaba-l pe ala care ti-a spus ca esti asa.

I. ce lucruri nu se face dupa masa?
R. eu stiu ca dupa masa „nu se face…s…aaa…sport!

I.treburi care le fac oamenii toamna?
R. de obicei aceleasi ca si vara, numai ca se imbraca mai gros (asta e tot curiosul de mai sus).

I.cum aflu cat am de platit la telefon?
R. asteapta factura.

I.cu ce ma pot imbraca la un spectacol de teatru?
R. in principiu cu un costum. Daca nu ai principiu, te poti imbraca oricum.

I.ce faci cand colegii te saboteaza?
R. really, daca la asta astepti tu raspuns de pe Google…nu inteleg de ce se chinuie aia sa te saboteze! Te descurci foarte bine si de unul singur!

I.dc imi apare alceva in loc de arond?
R. computerul tau incearca sa te invete o limba straina. Nu cred ca are vreo sansa ca tu nu o stii nici pe a ta!

I.scapam de criza?
R. da, dar nu toti.

I.cum e viata asta?
R. pana sa ma intrebi tu asta, era buna, zau asa!

I.istenem ce inseamna?
R. nu mi-e clar nici mie! Spune-mi contextul.

I.cat costa franciza orchestra?
R. adevarul este ca o orchestra poate fi cea mai buna afacere. In your face Starbucks, Fornetti, KFC, etc.

TAXA DE CAINE

Am mai spus eu de multe ori ca e mare gradina Domnului si ca multi sar gardul La fel, am mai spus ca m-am mutat de multe ori in viata asta. Teoretic, nimic nu ar trebui sa ma mai ia prin surprindere atunci cand vine vorba de apartamente date sau luate in chirie si de (b)locatari. Numai ca nu e asa. Azi mi-am manifestat si eu interesul pentru lista de cheltuieli. In definitiv stau aici de cateva luni, ar trebui sa platesc si eu intretinerea, nu? Buunn, si cum descifram eu “champolian” scrisul de mana al administratorului de bloc care decretase cat are fiecare “foncirea”, imi cad ochii pe o coloana din tabel: “taxa de caine”! Hait, fir-as al naibii, asta ce taxa o mai fi? Am zis eu in sinea mea, sine care, de obicei, nu se manifesta verbal ci doar cognitiv. Deci cognitiv am purces si eu catre lift, gandind adanc la utilitatea si la insemnatatea unei astfel de taxe. Iata, am numeroase nelamuriri legate de taxa de caine:
Din fericire (sau nu), avem in bloc (am dedus eu din tabelul cu foncirea) un singur proprietar de caine. Desi as putea sa jur ca am vazut vreo 2 sau 3. Ma rog, am remarcat stapanele, nu pe ei cainii. Sau aia minusculi nu se iau in calcul? Daca ai un bichon, nenea administratorul ti-l taxeaza la 0,5 caine? Sau cum procedeaza? Nu radeti, treaba e extrem de serioasa!
Daca nu declar cainele la asociatie, mi-l taxeaza pausal?
Cum s-a ajuns la masura instituirii unei astfel de taxe? S-a constituit legal o Mare Adunare a Locatarilor? S-a votat secret, cu bile albe si negre?
Exista un sindicat al cainilor? Patrupedul poate sustine, in plen, un punct de vedere?
Se da factura si chitanta pe suma incasata? Cum s-a stabilit cuantumul taxei? In functie de apa bauta de latrator din vasul de toaleta? Pai, sa ii puna repartitor cainelui, si la intrare si la iesire, sa nu ne “faca” la consum. Doar stim cu totii de ce e in stare un caine. De aici si expresia “in nemernicia mea de caine turbat, am muscat mana stapanului…”.
Anyway, efectul acestei taxe este tulburator. Vecinele de care ziceam mai sus, au ales o metoda bizara de a evita declararea cainelui in cartea de imobil: atunci cand ies cu el la plimbare, il imbraca in hainute viu colorate. Sa crap aici, langa laptop, daca va mint! Jur, cainii de la mine din bloc au pulover sau vestuta si unii au si fular si caciulita. De buna seama ca avem un administrator tare miop daca se lasa pacalit de cacealmaua asta ieftina. Altfel, orice om cu vedere normala poate sa isi dea seama ca, la capatul lesei extensibile, nu se afla un bebelus. Mai mult decata atat, niciun bebelus nu va ridica vreodata piciorul la primul pom intalnit la iesirea din bloc. Ce naiba, dom’administrator?!
In fine, ca si concluzii:
1.Sper sa nu latru vreodata in somn ca ma taxeaza astia urgent !
2. Musai sa merg sa platesc intretinerea, ca sa aflu mai multe amanunte despre “taxa de caine”.

HAI LA VOT, SA LE DAM PESTE…BOT!

Cica “Romania alege”, in weekend-ul acesta. Cred ca eu voi alege sa nu aleg.
Pentru ca sunt destul de satul de politicienii care cersesc voturi din patru in patru ani. Iar dupa ce le-au primit, se scarpina cu mana dreapta la urechea stanga. Sau invers caci nu are nicio importanta. Azi am primit o comunicare, o lege menita sa umple buzunarul statului de bani, acum, in prag de sarbatoare. Practic trebuie sa ma trimit in concediu fara plata, cam 8 zile. Partea proasta e ca nu am vreme sa plec pentru ca finalul de an este aglomerat in evenimente care se cer organizate. Si care evenimente, am eu un feeling, nu se organizeaza singure. Asa ca nu pot sa plec in acel concediu de 8 zile, deci voi munci dar nu voi fi platit. Si eu care am crezut ca numai la televiziune si la radio faceam asta, in privat. Acum si statul a devenit patron econom. Poate anul viitor ni se va interzice sa tragem apa la toaleta, ni se va impune sa ne aducem o pufoaica mai groasa ca sa nu mai pornim incalzirea si va trebui sa folosim hartia de la fax drept hartie igienica. Toate astea in spiritual economiei. De fapt, in sprijinul unora care nu stiu sa gestioneze banii tarii (ca sa nu fiu rau si sa zic ca ii fura).
Ma rog, e si asta o alta lege mirobolanta pogorata pe capul slujbasului roman din inaltul comandamentului de criza. O alta expresie a neputintei si incompetentei celor care ne conduc, la fel ca si legea legata de impozitul forfetar, izvorata tot din mintea luminata a unui ministru “profi”.
Asa ca…hai la vot!!

O SEARA RATATA

Sambata seara m-am lasat tarat afara din casa de catre cativa prieteni care imi vroiau binele. Cu scopul nobil de a a ma duce in club. Si dusi am fost. Numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din crasma. Pentru ca m-am simtit prost si am ajuns acasa inaintea multor fete care nu au explicatii pentru ora la care se imbraca in pijamale.
Long story short, am fost in Bali, recent redeschis. Si nu ma mai duc curand. Multumesc pentru o seara ratata!
La inceput am fost eu la bar, normal, sa iau ceva de baut pentru mine si companie. Si m-am intors de acolo cu buzele umflate (sau deshidratate). Pentru ca barmanul s-a gandit sa imi spuna ca este ocupat. Treaba lui, nu m-am ofticat foarte tare, eu sunt mai moale din fire, mereu ma combina babele din piata sa le cumpar toata branza sau ma plimba taximetristii prin tot orasul pana ajung la adresa. Nicio problema, am revenit la locul meu si am asteptat sa treaca o chelnerita pe langa mine. Si a trecut, razant, cu cotul in coastele mele. Mi-a stapanit lacrimile din ochi si am rugat-o sa revina cu un pahar. De orice soi, cico, rio, apa chioara. Nu zic, o fi revenit, biata de ea, dar eu nu am mai stat acolo decat o ora si ea nu aparuse pana cand am plecat eu. Amenintati cu o moarte lenta prin deshidratare, am considerat oportun sa trimit pe altcineva la bar, unul mai descurcaret. Genul care iti face rost de hamburger si pe muntele Athos. Noah, si o plecat baiatul meu si a venit inapoi, victorios, cu doua pahare. Dupa 40 de minute. Deja facusem cunostinta cu doua blonde carora le-a fost mila de mine si m-au servit cu o apa plata cu lamaie. La doua paie. Constiincios si recunoscator, la fel de fericit ca si cand am primit casetofon, in clasa a 8-a, am sorbit bauturile si m-am carat acasa. La iesire am avut satisfactia sa ii raspund paznicului care m-a intrebat daca ma mai intorc: “nu foarte curand, nu ma astepta”. Afara mi-am dat seama de ce: erau cativa amarasteni care nu erau lasati sa intre in club decat daca iesea cineva. Ca “nu mai sunt locuri”, asa o glasuit patronul. Apai locuri oricum nu mai erau, ca stateam ca sardelele in suc propriu acolo. Deci cam inutila masura si prea de fitze. Deja era toata lumea in club, ce mai conta ca te calca 10 sau 20 pe pantofi? Dar, daca atat te duce mintea, sa stai la usa clubului…cred ca o meriti! Iar muzica…de unde sa incep? Frate DJ, lasa-neeeeeeee, lasa-neeeeeeeeeee!!! Sau, macar, lasa-l pe Adi sa dea in butoane!
Nu mai fac aprecieri despre fitze, scame si firimituri, tricouri si lanturi, jmutzalite si plictisiti. Ramane cum am stabilit si ne vedem altadata…dar nu prea curand, doar invitat si la onomastici ce nu pot fi refuzate.
La multi (b)ani!

CARTEA MEA

Tot trăind ceasuri atât de tragice la o vârstă la care alţi copii încă se joacă, inima mea nu mai rezista. Mai ales nu mai puteam s-aud vorbindu-se de împuşcături, de execuţii, de torturi. Îndată mă apucau nişte dureri de cap îngrozitoare. Şi aşa, în dimineaţa plecării noastre din Radovanu, cum mă feream de ţăranii care tot repetau aceleaşi grozăvii, prinsei totuşi ultimele cuvinte ale unei poveşti istorisite de un om, şi care-mi îngheţă sângele-n vine:

— … Şi bietul Marin nu era deloc de vină. Fusese pescar la Lăteni şi muncea pe ici, pe colo, tot cântând din fluier. L-au arestat pen’ că tot cânta peste tot năzbâtia aia-n care-i vorba de-o mămăligă cât nuca, pe care-o fereai cu măciuca să n-o ia copchii-n gheară. Va să zică era un istigator. Şi l-au împuşcat.

— Cred că-i vorba de taică-tău, făcu Ionel.

Credeam şi eu, dar n-am mai simţit nimic, decât că mi se golea pieptul, încet-încet. Şi, împleticindu-mă, m-am dus de m-am zvârlit în fundul căruţei ca o pisică lovită-n cap. De-abia mai târziu, când prietenul meu biciuia caii şi făcea căruţa să zboare peste câmpia însorită, mă agăţai de el şi-l întrebai:

— Încotro mergem, Ionele?

— În lume, Matache, cu ciulinii după noi!

Panait Istrati-Ciulinii Baraganului, una dintre cartile mele preferate, merita citita.
Un post scris, asa, fara nicio legatura cu nimic.

INTRE “BINE” SI “FERICIRE”

Mi s-au intamplat cateva lucruri interesante zilele trecute. Genul acela de lucruri care te lovesc in moalele capului si au darul de a te opri din ceea ce faci si de a te pune pe ganduri.
Un prieten mi-a trimis cateva poze vechi (cam de acum 5 ani) gasite pe calculator. Mi-a zis ca paream mai fericiti atunci (mai fericiti si mai grasi, as adauga eu). Altcineva mi-a spus ca am imbatranit anul acesta, ca arat rau, ca am cearcane adanci si ochi tristi.
Poate au dreptate, amandoi. Dar parca e la fel peste tot. Parca devenim mai tristi, cu fiecare zi ce trece. Tristi si incapabili sa ne mai bucuram.
Gandeste-te un pic: cand te intalnesti cu cineva il intrebi ce face, nu? Care sunt raspunsurile pe care le-ai primit pana acum?
-bine (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine)
-destul de bine (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine plus un eveniment neplacut de care tocmai am scapat)
-nu prea bine (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine dar tocmai am intrat intr-un necaz destul de mare)
-bine si ar mai incapea (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine dar nu am nicio speranta)
-de la bine in sus (adica traiesc, nimic spectaculos, muncesc si astept ziua de maine si nu am nimic decat sperante dar “da bine” sa par optimist)
Probabil ca exista si alte variante de “bine”. Nu mi le pot inchipui pe toate. Eu as vrea sa intreb altceva. In loc de “ce mai faci, cum esti?”, as vrea sa intreb : “esti fericit?” Nu intru in detalii, ce inseamna fericirea pentru fiecare. Vreau doar sa stiu de fericirea altora.
Deci, dragii mei, sunteti fericiti? Sunteti cu adevarat fericiti sau…fericirea voastra e in mainile altcuiva? E grea intrebarea? Cred ca e greu sa recunoastem ca – uneori – facem greseala de a ne baza pe cel de langa noi pentru a ne face fericiti.
Si, ca sa nu ziceti ca ati citit un post deprimat, ca alte mii de post-uri ale stresatilor zilei de maine, va dau si o mini-solutie: scoateti numarul pizzeriei din speed dial, lasati-l naibii de internet pe mobil, puneti pauza sarcinilor de serviciu si iesiti la o plimbare scurta pe centru (da, cu pasi foarte rari, prin ploaie, cu gulerul camasii ridicat), sunati un prieten si beti o cafea lunga impreuna, priviti-l in ochi si intrebati-l “esti fericit?”.

DOR DE DUCA

Editorialul din numarul 16 al revistei Business News.

Intr-o buna zi, aveam ce face dar nu aveam chef. Nu aveam chef de lucrurile care se impuneau a fi facute asa ca imi pierdeam vremea cu lucrurile care nu aveau niciun sens, la momentul acela. Adica citeam bloguri. Asa am ajuns sa citesc despre viata tihnita a unui tip din Bucuresti care, exasperat de convietuirea cu cateva milioane de romani (printre care, evident, ma aflu si eu), a plecat sa isi bronzeze carapacea umana taman unde si-a intarcat Lucifer pruncii: in Thailanda. Tipul si –a luat “un an sabatic”. Adica, pe limba noastra, a spus adio crizei, Romaniei, sefului, si-a inchiriat casa, si-a vandut masina si s-a decis sa nu faca absolut nimic timp de un an. Si cum, in Romania, nu poti nici macar sa stai degeaba fara ca un prost sa se impiedice de tine, omul s-a decis sa stea degeaba hat departe, pe o insula exotica.

Dupa ce am citit chestia asta m-am lasat pe spate in scaun, am inchis ochii, mi-am incrucisat degetele pe piept (nu chiar in genul – ipostaza rece si definitiva) si am zis, in sinea mea, “bravo, ma”!! Am adaugat la chestia asta putina invidie si putina revolta proletara (dupa gustul neamului nostru pacatos) si am inceput sa fabulez, cu ochii deschisi, la felul in care m-as duce si eu la capatul lumii, poate chiar si mai departe decat bucuresteanul fugitiv. Nu de tot (spre dezamagirea unora) ci doar asa, in plimbare prelungita, pret de vreo 360 de zile cat se poate de lungi (cu tot cu noptile aferente). Cat sa iau o gura de alt aer inmiresmat cu o alta realitate si cu o doza cat mai mare de normalitate. Cat sa capat o alta perspectiva asupra vietii si asupra rostului ei. Cat sa las problemele in urma si sa le vad de la departare, de la o foarte mare departare. In felul acesta, cine stie, poate le vad altfel si poate le gasesc si vreo rezolvare. Nu de alta dar simt ca ma zbat in mocirla cotidiana mai rau decat o musca in plasa lipicioasa a unui paianjen. Sunt satul de hiene care balesc la usa biroului meu, de cucuvele care imi bantuie noptile, de guzgani care imi rod cheful de viata, de rechini care ma vaneaza si de vulpi care ma sapa. Nu ati inteles descrierea aceasta? Poate o intelegeti pe urmatoarea caci sigur i-ati intalnit si voi pe cei descrisi: mojicii cu Q7 sau X6 ce “se urca” pe tine in trafic, semidoctii care iti dau lectii de moralitate si deontologie, oligofrenii ajunsi in functii publice, mitocanii de care te izbesti la film, imbecilii care ti se amesteca in treburi si iti incurca viata si, plutind detasat deasupra tuturor, regele neincoronat, demiurgul, maestrul zen, sensei-ul mizeriei umane, el…interlopul/hotul/wannabe roman, aceasta veritabila “talpa a iadului” inlantuita in aur de 24 de karate (mai nou si platina) ce raspandeste nu miros de pucioasa ci de parfum scump si ce isi oglindeste fata in pantofi de lac, la fel de scumpi. Il recunosti usor dupa tricoul mai mic cu doua numere care e atat de intins pe el incat tipa din toate cusaturile, dupa mersul parca afectat de o paralizie usoara a centrilor motori, dupa burta dezgustatoare care il impinge, incet dar sigur, spre o hernie de disc si dupa tipetele stridente si gestica extrem de elaborata.

Si, ca si cand asta nu ar fi de ajuns, traim intr-o tara plina de bingomani, de privitori la OTV, de fetite siliconate, botoxate si colagenate, de ghicitoare in laptop si de prostituate fruntase in intrecerile pe ramura si pe raion. Traim in tara in care decide prostia si in care admiram megalomania becaliana, suntem reprezentati de ebe si vadimi si avem asfalt cu termen de garantie mai mic decat salamul de Sibiu. Tara meniului-pensiune si a Loganului tuning, tara cu cate 2 plasme si lcd-uri pe cap de locuitor dar fara autostrazi. Si as putea sa o tin asa pana as umple un top de hartie dar ce folos? Stim cu totii ce hram purtam si ce pacate ducem in spate, nu?

Bravo, frate, pentru ca ai scapat, cel putin pentru o vreme, de toate acestea! Bravo pentru ca ai avut puterea sa spui “stop” si “de la capat”. Asa i-as spune bucuresteanului care sta acum pe o plaja cu nisip fin si cu palmieri extrem de verzi. Bine, i-as spune asta daca as merge in acelasi loc dar, cum o sa ajung eu acolo atunci cand isi va termina Becali doctoratul in filozofie, nu prea cred ca o sa ii spun prea curand ce cred eu despre aventura asta. Dar am un dor de duca….hmmmm!!